Se auzeau greierii, de Corina Sabău sau Despre neputințe și spaime trecute

Vor mai fi niște compătimiri, niște atingeri, niște Doamne Dumnezeule și niște unghii ascuțite care se vor înfige în mine, dar, până la urmă, ziua asta va trece.

Pe cât de scurt, pe atât de condensat. Un roman după a cărui ultimă pagină îți rămân lacrimile – fie ele de compătimire sau de ușurare. Corina Sabău disecă, aș putea spune aproape chirurgical, realitatea unei epoci, construind „un jurnal” despre ceea ce înseamnă a fi femeie în comunism, un raport al trăirii și al suferinței. Stilul e rece și percutant, bulversant, iar fraza amplă, senzorială.

E în paginile acestei cărți o epocă despre care știu multe, dar pe care până acum nu am întâlnit-o  atât de realist configurată, nici măcar în cele mai ample și bine documentate articole din revistele de istorie. Adevărul pulsează aici, punând cap la cap realitățile unui sistem și lumea interioară a oamenilor care au trăit în interiorul lui. Un univers cenușiu în care singura stea călăuzitoare lucește din și către  comunism, în care oamenii nu mai există ca individualități, ci doar în mase compacte, în corpuri care pierd sânge și se degradează în fiecare zi. Scris din perspectiva unei femei cu un statut social privilegiat, romanul se configurează în prima parte ca o scrisoare adresată unei generații viitoare, unei speranțe, urmând ca vocea să fie preluată în ultimele pagini de fiica protagonistei.

Ceea ce contează mi s-a părut a fi tocmai încercarea de a umple golul lăsat de refuzul/neputința de a trăi până la capăt anumite momente din viață, firești în societatea actuală. Astfel, este destul de ușor de observat că echilibrul între cele două momente ale scriiturii se formează prin „dialogul” dintre întâmplările din viața de zi cu zi, lipsite de orice fel de amprentă afectivă, și gândurile unei mame care pare a-i transmite fiicei sale o fărâmă din tumultul de trăiri pulsând de durere.

Provenind dintr-o familie cu un tată abuziv, care îndreaptă toată viața fiicei sale către ruină, personajul feminin al Corinei Sabău dă impresia că trăiește mereu sentimente contradictorii, regăsindu-se în ea atât umilința cu care trăiește, femeie fiind, cât și puterea cu care reușește să treacă de fiecare dată peste momentele de cumpănă. E o realitate crudă, schițată cu ajutorul imaginilor cutremurătoare surprinse printr-o scriitură atât de lipsită de emoție și totuși atât de izbitoare. Pentru că nici măcar începerea unei noi vieți alături de soțul ei, care ar fi trebuit să se dovedească a fi o scăpare, nu o ajută (Și un bărbat care să mă facă să-i uit pe bărbații din familia mea visasem, un bărbat care să fi crescut cu muzică și cărți și obiecte frumoase, știam că dacă voi întâlni un astfel de bărbat înseamnă că nu sunt chiar ultima femeie); pentru că singurătatea este din ce în ce mai apăsătoare, sentimentul de abandon atât de acutizat, încât disperarea personajului nu se mai poate manifesta și, deci, elibera, toate trăirile fiind păstrate înăuntru și conștientizate. Dar această filtrare a trăirilor la nivel rațional nu provoacă doar simplă suferință, ci coexistă cu ochii ei luminați de prezența fiicei, care îi face viața suportabilă.

M-am întrebat pe tot parcursul romanului dacă femeia chiar poate fi considerată egală cu bărbatul, dacă în acest amestec de trăiri de care dispunem se află și puterea care se spune că ne lipsește, dacă mai are sens ca, după fiecare căzătură, să te ridici la loc. Ceea ce a răsunat ca un motto permanent în mintea mea a fost că, femeie fiind, te vei ridica cu povara de după cădere și mai grea și te vei tot ridica, împiedicându-te, agățându-te, forțându-te să o faci până când nu vei mai reuși. Iar ceea ce am simțit, de fapt, citind rândurile viguroase ale Corinei Sabău a fost un amestec de sentimente de indignare și de tristețe, o senzație puternică pe șira spinării. Și chiar dacă realitatea transpusă de autoare nu ar fi fost niciodată așa (deși a fost!), intensitatea relatării celor întâmplate ar fi făcut-o mai adevărată decât ne-am putea imagina vreodată. Așadar, Se auzeau greierii nu este despre a înțelege sau nu personaje, evenimente sau rațiuni, ci despre suflet, despre vulnerabilitate, despre tristețe.

În această lume impregnată de mirosul de țigări BT, de filme indiene sau de prezența unor cărți precum Vraciul, un așa e viața răsună tot mai puternic, provocând cititorul să mediteze la o realitate crudă, de această dată (din păcate) una neficțională. Adeseori, trăind sub semnul letargiei, personajul se lasă ghidat de vocea interioară din care se simte teama provocată de incertitudinea zilei de mâine și, implicit, a propriei vieți: L-aș trezi și aș vorbi pe șleau, așa cum îi vorbește în cele din urmă unui bărbat o femeie care se trezește cu burta la gură.

În timpul lecturii, un val apăsător de incertitudini se așterne peste cititor, care acum pare că respiră în același timp cu personajul Corinei Sabău. Sinceritatea transmisă de vocea femeii aflate singură pe patul de moarte și speranța tulburătoare din ultimele clipe ale vieții răsună ca un glas în vid în care conștientizarea că într-un final vei rămâne doar tu cu tine conduce mai întâi înspre autodistrugere. Și despre speranță și așteptare am auzit. Poate o să vină astăzi. Poate nu l-au lăsat să treacă de poartă. Poate i-au cerut bani și n-a avut să le dea. Căci, într-un sfârșit, simțind că vitalitatea curge din vine sub forma unui lichid stacojiu, slăbiciunea nu omoară frica. Dar uite că, atâta câtă a mai rămas, viața din mine a redeșteptat și frica

Secvența care m-a impresionat în cea mai mare măsură a fost aceea în care, conștientă că se îndreaptă către o fundătură, femeia nu lasă niciun moment impresia slăbiciunii – totul e în interior, nimic nu irupe în afară. Pentru că a te opune unui sistem bine pus la punct înseamnă a sacrifica ceva, iar pentru a hotărî dacă vrei sau nu să ieși cu viață din această luptă trebuie să te hotărăști întâi de partea cui ești: Cu fiecare cuvânt mă îndepărtez de morala partidului și de medicamentele care m-ar putea salva, cuțitul începe să scobească în mine.

Intensitatea romanului este păstrată chiar și la final, când vocea Soniei induce o notă de inocență care îndeamnă spre înțelegere și acceptare, nu însă spre uitare. Iar singurele ecouri care se mai aud acum și aduc aminte de trecut sunt ecourile greierilor.

 

* Raluca Elena Gribincea, elevă în clasa a XI-a, filo, la Colegiul Național Iași, debutează în Alecart cu această cronică.

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!