Un univers cu intrări și ieșiri multiple
Fiecare dintre cele 15 povestiri scurte și foarte scurte ale Deliei Hügel din acest volum de debut reprezintă un teritoriu de sine stătător și, în egală măsură, interconectat cu celelalte. Ca o casă cu păpuși în care există spații pentru fiecare „familie” (un cadru în care fiecare își duce propria viață – surprinsă într-un moment ce luminează ceva esențial despre sine), dar între care se stabilesc conexiuni nebănuite, oferind o imagine amplă asupra a ceea ce se ascunde în spatele gesturilor obosite de rutină, al micilor nemulțumiri sau dorințe.
Impresia este că, deși aceste personaje par a fi prinse într-un spațiu ferm, la fel de bine ar putea fi situate/ar putea migra în altul fără ca felul lor de a fi și interacțiunea cu ceilalți să se modifice esențial. Pătrunzând pentru o clipă în spatele pereților, al ferestrelor, în curțile caselor sau în viețile lor, ai senzația că fiecare e important. Descoperi însă, la final, că mai importantă e imaginea de ansamblu: acele ochiuri ca de sticlă (unele mai puternic colorate, altele în nuanțe groase, de negru-cenușiu sau în tente diluate, vagi) care recompun tabloul de ansamblu.
Una dintre multele experiențe posibile
Ca într-un joc, treci de la un nivel la altul, te miști prin spații diferite, devii martor la experiențe mai mult sau mai puțin banale ori provocatoare, dar ceea ce contează e Experiența în sine, călătoria prin viețile (mai bine spus printre câteva momente din viețile) acestor oameni. Care, ca niște păpuși, au fost așezați/distribuiți într-un anumit loc. Iar păpușarul a știut foarte bine ce face: a reconstituit o imagine, cu multiple fațete, a vieții. Mâine, aceleași păpuși, păstrându-și felul de a fi și de a reacționa, s-ar putea să ofere o altă imagine despre ceea ce înseamnă viața lor. Pentru că, de la un punct al fiecărui text încolo, impresia e că acesta ar putea merge în orice direcție – rămânând la fel de coerent, de „veridic”. Aici și acum însă, voința Deliei Hügel a vrut ceva pentru ele. Iar la acest „ceva” avem acces pătrunzând, pentru un timp, în spațiul desemnat fiecăreia.
De fapt, Delia Hügel construiește mici ferestre prin care cititorul are ocazia de a trage cu ochiul la o piesă în mișcare, alcătuită din mai multe secvențe. Ceea ce pare autoarea a căuta este să ajungă dincolo de ușile ferecate ale sufletului și a lumina ceva din ce se află acolo, transpunând apoi ceea ce descoperă în crochiuri precise, ferme, cu o impecabilă tăietură, dar pe care privirea nu alunecă unidirecțional, ci mobil, purtându-te într-o direcție neașteptată.
Spațiu real și geografia posibilului
La prima vedere, ceea ce au în comun toate povestirile este geografia în care personajele se mișcă: apartamente de bloc, case și curți interioare, alei ce apropie oameni cu vieți total diferite (Sfânta Adelina a zilelor de pe urmă) sau la capătul cărora se dezvăluie secrete bine păzite și se înțeleg resentimente vechi (Tuțu), un parc, un pod ce leagă malurile unei ape, piața aglomerată a orașului într-o zi de duminică. Toate ar putea aparține deopotrivă unui teritoriul real sau unuia complet imaginar, reconstituit realist, dar scriitoarea alege să le plaseze pe majoritatea în Arad – oraș numit sau doar dedus prin intermediul acelei priviri care trece dinspre o existență către alta, înregistrându-i pulsul, în casa cu oameni vii reprezentată de volumul Deliei Hügel.
Descoperi apoi că în toate povestirile există un soi de „neașteptat” care palpită, indiferent dacă autoarea alege realismul și o atitudine detașată, neutră sau dacă tatonează un anumit filon fantastic. Acest neașteptat mi se pare că reprezintă punctul forte al tuturor textelor. Când el se manifestă în ordinea de zi cu zi a vieții, e menit să scoată la suprafață ceea ce se ascunde sub pojghița subțire a obișnuinței. De exemplu, depășirea crizei adolescentine în Fotbal, după ce sentimentul părăsirii de către Victor, prietenul din copilăria mică ale cărui partide de fotbal fetița le urmărea chiar și după ce băiatul nu îi mai dă atenție, dispare brusc când aceasta îl vede pe Flavius Dominte, atacantul de la UTA, senin și frumos ca un zeu, scoțându-l din impas (recte, arătându-i diferența dintre un profesionist și un veșnic amator) pe Victor, coborând dintr-un salt, suplu și atletic mingea rămasă înțepenită între crengile unui copac. Sau lăsarea în urmă a complexului resimțit din cauza înălțimii de către Silvia (în povestirea cu același titlu) după ce asistă în tramvai la discuția dintre două femei despre unul mic, un michiduță, un țâști-bâști pe care una dintre ele îl pune la punct, arătându-i astfel fetei cum să înfrunte lumea, inclusiv cum să facă față cuvintelor mamei provocate de chiulul de la ora de matematică pentru a fi acceptată de Laura, cea mai populară fată din clasă, un magnet pentru toate fetele și pentru toți băieții, cea care-și purta cu semeție trupul mic pe tocurile înalte, dar care din acel moment va fi definitiv uitată.
E vizibilă diferența dintre primele povestiri ale volumului și următoarele. Treptat se produce o schimbare, în sensul unei maturizări (inclusiv stilistice), al unei priviri mai precise îndreptate asupra anodinului, care echilibrează raportul dintre acesta și manifestarea neobișnuitului, astfel încât, în momentul în care se va dezvălui un colț din acel „neașteptat”, el să zguduie eșafodajul atent construit anterior. Saltul se observă în Onoarea de gospodină, unde Adela, o gospodină nu tocmai pricepută, face un adevărat slalom printre vecine și pălăvrăgeala lor răutăcioasă pentru a încerca să recupereze farfuria lipsă din setul mamei ei; descoperind indiferența și minciuna propriei fiice, ușurată totuși că nu va trebui să se confrunte și cu resentimentele bătrânei, decisă să o pedepsească pe Nausica pentru calvarul la care a supus-o fiindcă nu a putut să-și recunoască fapta, sparge ea însăși din neatenție prețioasa farfurie abia recuperată și decide să îndepărteze urmele punând în coșul de gunoi al fiecărei vecine câte o bucățică… Aceeași suprafață aparent cenușie, omogenă a vieții e fisurată și în povestirea Tuțu, acolo unde Olimpia, văduvă, descoperă fără să vrea, datorită motanului adus de fiică pentru a-i alina singurătatea, dar care tot mai des dispare de acasă, ceva despre propria căsnicie – despre soțul „grijuliu”, atât de „corect” și de meticulos în a-și impune voința și în a-i controla viața, dar și despre sine, despre ușurința cu care revine la vechile obiceiuri detestate pentru a-și recupera și a ține aproape (de data aceasta) motanul nerecunoscător, nu bărbatul, mai ispitit de bunătățile vecinei decât de traiul liniștit alături de ea.
Saltul în gol: falia spre altundeva sau altceva
A doua direcție e cea a povestirilor în care se infiltrează un filon fantastic. Subtil și neliniștitor în textul care dă titlul volumului, Seara, după ora 9, căci e imposibil de decelat dacă „darul” neobișnuit pe care i-l face Leana, vecina rea de gură, cu un soț abuziv și bețiv, femeia masivă și urâcioasă pe care Adelina o ajutase în nenumărate rânduri, acum doborâtă de boală, „dar” pe care inițial vrea să i-l vândă, însă mai târziu o roagă să-l accepte (Că dacă am darul, mi-e că o să sar, o să sar de frica morții iar și iar, și o să mor de mai multe ori.) e real (Te poți întoarce înapoi. În timp.) sau e doar consecința unui simptom al bolii, al bătrâneții, al pierderii aderenței la realitate (Era îngrijorată de capacitatea ei de concentrare diminuată, simțea tot mai des că pierde controlul asupra gândurilor). E un fantastic încărcat de stranietate în Luminația și unul aproape sadic, făcând un salt spre alte zone în Smoke on the water, acolo unde, în piața orașului, într-o aglomerație neobișnuită chiar și pentru o zi de duminică, o femeie pleacă de acasă cu gândul de a achiziționa bilete la un concert și ajunge să cumpere de la un undițar, un acvarist, nu un pește neon, un xipho roșu sau un guppy irizat, ci un „Poet de Mureș” pe care l-au văzut pescarii plutind pe ape ca o rățușcă din plastic, ca un galion căzut de pe o corabie, ca o baliză. Fascinată de mișcarea neîncetată a buzelor care transformă totul în versuri, de privirea neagră, lipită parcă de ea, se gândește să-l cumpere, iar dacă nu-i va poetiza casa, ar putea fi totuși bun de plachie. La numai 5 euro, dintr-o dorință irepresibilă.
Neașteptatul înseamnă în toate povestirile volumului o modalitate de a lumina ceva ce este ascuns în sufletele sau în viețile acestor oameni, ceva ce nu fusese încă manifestat, deși exista acolo, dospind parcă și așteptând o cale de a întredeschide o fereastră către altceva. Nu e vorba despre revelație, ci despre capacitatea Deliei Hügel de a face vizibilă o anumită surpare în spatele căreia nu se știe niciodată cu siguranță ce se află.
(*Nicoleta Munteanu, co-fondatoare, alături de Emil Munteanu, a Proiectului Alecart, profesoară MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)
