„Seara FILIT” a reunit anul acesta la Teatrul Național „Vasile Alecsandri” două nume importante: scriitorul rus Evgheni Vodolazkin – cel care a scris cunoscutul roman Laur, recenzat în numărul 14 al revistei „Alecart”(https://alecart.ro/nr14/), și Horia-Roman Patapievici.
Întâlnirea a debutat cu discursul lui Alin Aivănoaiei care a afirmat că, deși FILIT-ul anul aceasta s-a desfășurat într-o formă restrânsă, invitații care s-au aflat la Iași în cele trei zile de festival nu au făcut ca publicul să resimtă această formulă restrânsă. Dan Lungu, directorul și unul dintre organizatorii festivalului, a adus mulțumiri publicului ieșean a cărui presiune a fost mai puternică decât cea politică și căruia i s-au datorat cele trei zile de întâlniri, dialog și dezbateri din cadrul acestei ediții FILIT.
Dialogul cu Evegheni Vodolazkin, a fost moderat de criticul literar Bogdan Crețu și de preotul Constantin Sturzu. Întrebarea care a deschis seara a fost una interesantă: „Cum e să scrieți după Dostoievski și Tolstoi?”, la care invitatul a răspuns neașteptat și provocator că „trebuie să fii destul de impertinent ca să îți permiți să scrii după aceste personalități, dar, în același timp, să scrii după acești oameni e o reclamă foarte bună”. Am aflat că, tânăr fiind, credea că nu există lucruri pe care Dostoievski sau Tolstoi să nu le știe, de aceea nu respecta atât de mult literatura contemporană, dar că mai târziu a descoperit că au apărut lucruri noi, că omul percepe lumea diferit, că se situează spiritual altfel în lume. „Acum nu mai există informația care era pe vremuri, acum e publicitatea, propaganda care se ocupă de conștiința oamenilor. Diavolul s-a mutat din filmele horror în mass-media și a acaparat întreaga lume, de aceea literatura contemporană nu are ce să facă, cu ce să se ocupe”.
Preotul Constantin Sturzu a afirmat că Laur e o carte care „te arde pe dinăuntru”, dar în același timp, e o carte pentru toți: „gospodinele vor găsi în carte o telenovelă, fetele vor găsi o dragoste adevărată, tinerii vor descoperi o durere foarte mare, iar istoricii repere”.
Ținând cont de societatea grăbită în care trăim, în care toți vorbesc cu jumătăți de cuvinte, în fraze scurte, scriitorul rus a fost întrebat dacă nu i-a fost frică să scrie o astfel de carte, dacă nu s-a gândit că nu va avea un public care să o citească, prilej pentru Evgheni Vodolazkin, de a-și mărturisi neîncrederea pe care a trăit-o în timp ce scria Laur: „Nu am crezut că această carte va fi citită. Eram într-o perioada de depresie. I-am zis soției mele că am scris cartea aceasta timp de trei ani și acum îmi dau seama că nimănui nu-i pasă”. Sigur, scriitorul și-a dat seama că a greșit, cititorii s-au dovedit foarte receptivi, „mai buni și mai deștepți decât mine”. „Dacă vorbești sincer cu omul, mesajul va ajunge în inima lui, iar tu iți vei da seama că el a obosit să i se vorbească în fraze scurte”. De asemenea, Vodolazkin a precizat că nu scrie „împotriva cuiva sau a ceva, ci pentru”.
Conștient că trăim într-o comunitate postcreștină, că avem libertatea să alegem în ce să credem sau că putem să nu credem deloc în ceva, scriitorul a adăugat că, din punctul său de vedere, credința rămâne un punct de susținere pentru oameni, indiferent care e ea. Înainte lumea era pur și simplu forțată să creadă, dar unii nici nu știau de ce cred; în absența libertății de gândire, credința îmbrăca diverse forme – cazul Evului Mediu -, de aceea Evghenii Vodolazkin a descris în Laur „ceea ce nu ne ajunge: credință, loialitate, dragoste adevărată”.
Întrebat dacă în roman se găsesc secvențe biografice, domnia sa a dat un răspuns foarte nostim: „nu sunt un sfânt, acest lucru îl poate confirma soția mea”. Studiind timp de treizeci de ani Evul Mediu, a ajuns ca această perioadă să-i fie mult mai apropiată spiritual decât contemporaneitatea, iar prin carte a vrut să contureze tocmai lumea în care se regăsește. Tot ceea ce facem ne schimbă mai mult sau mai puțin, și aceeași experiența a trăit-o și Vodolazkin: „Eu am scris cartea și ea m-a scris pe mine. Am plâns când am scris-o. Să-mi îndrept toată viața nu pot, dar sunt momente în care mă simt mai bun, mai deștept, și asta o datorez lui Laur”.
Timpul, ca de obicei, nu a fost de partea publicului, însă, cu siguranță, omul care detestă cravatele și care nu s-a „îmbătat de tânăr cu succes” a deschis calea către alte posibile moduri de a percepe lumea și a determinat pe mulți să meargă să cumpere Laur și Soloviov și Larionov, cele două romane traduse până în prezent în limba română, pentru a încerca să descopere singuri ceva din perspectiva lui Vodolazkin despre Om și umanitate.
„ – Oare prin scris, prin literatură se poate ajunge la sacru?
– Da, pentru că, în cele din urmă, și Biblia este literatură!”
În ceea ce privește conferința „Eminescu și Paradisul” susținută de Horia-Roman Patapievici, cuvintele poetului Emil Brumaru sunt suficiente:
„Patosul lui Patapievici, claritatea cu care explică, patima cu care dezvăluie, febril, în final, corporalizarea Dumnezeiască, paradisiacă, a muzicii versurilor poetului, electrizează pur și simplu, mai ales pe cei care de-o viață l-au citit și-l tot citesc pe uriașul poet… Pleci amețit, uluit, c-o amintire de neșters…”
