Ieri a început Festivalul de regie „Cătălina Buzoianu” – teatru la puterea feminin, o inițiativă admirabilă a echipei Naționalului ieșean. După reprezentația de aseară a tinerilor actori de la Odeon sunt convinsă că va fi un festival care se va poziționa puternic în peisajul teatral românesc.
Sentimentul fragil al speranței e un spectacol extrem de actual și de puternic. Construit ca o suită de mărturisiri ale unor traume, el vorbește despre vulnerabilitatea fiecăruia dintre noi, punându-ne față în față cu o suită de experiențe reale ale unor tineri care s-au confruntat cu pierderea, cu abuzul, cu sentimentul de vinovăției, cu senzația de alienare după ce au fost nevoiți să imigreze, cu bulimia. Imaginea despre sine și privirea celuilalt, care, indiferent cât de apropiat sau nu îți este, judecă, acuză, violează intimitatea e punctul nodal care leagă aceste povești de viață. Celălalt care nu te aude, nu crede, nu este capabil să înțeleagă și să întindă real o mână pentru a te ajuta. Celălalt căruia nu poți să-i spui ce ți se întâmplă, cine ești, ce trăiești. Fiindcă ți-e frică. Fiindcă ți-e rușine. Fiindcă crezi că ești diferit și nu vei mai fi acceptat.
E un spectacol care ar trebui să scurtcircuiteze conștiințe, să năruiască zidurile de tăcere și de indiferență, să ne oblige să îl vedem pe cel de lângă noi și altfel decât prin prisma prejudecăților. Fiecare mărturisire-mărturie e o eliberare. Nu o acuzație, ci o coborâre înăuntru, în abisul sufletului, înspre momentul în care viața a început să o ia razna și tu nu ai mai fost tu. O încercare de vindecare și un țipăt de ajutor. Indiferent că este vorba despre fetița de șapte ani care își conduce tatăl la gară și crede cu tărie în cuvintele lui, promit că mă întorc înapoi pentru totdeauna, iar această întoarcere va fi peste șase luni și cu adevărat pentru totdeauna, doar că nu ca prezență, ci ca definitivă absență, căci asta face din bărbatul de 37 de ani atacul de cord care îl aruncă pe un pat de spital și apoi în sicriu sau despre debutul schizofreniei, despre acel un băiat așa tânăr nu are de ce să se simtă rău, despre felul în care terenul stabil al realității se surpă treptat și gândul sinuciderii se infiltrează ca un al doilea sine, tentant și acaparator, despre pastile și efectele lor, despre cum este să fii internat într-un spital de psihiatrie și dorința de a nu mai ajunge niciodată acolo, dar și despre starea de gol, despre oboseală, despre spaima covârșitoare, despre cel mai mult îmi doresc să mă liniștesc, să pot spune că am schizofrenie, despre atașamentul de neînțeles de către oricine altcineva față de boală fiindcă acum e singurul lucru pe care îl am. Indiferent că e strigătul disperat al unui tânăr crescut într-o familie creștin ortodoxă practicantă de a fi acceptat cu ceea ce este, cu credința, cu toleranța, cu lumea lui – chiar dacă știe că lumea lui nu se arată întotdeauna în gesturi de milă și de bunătate – sau de suferința care se revarsă din scrisorile unui adolescent către tatăl său, un adolescent căruia i s-a vorbit doar despre datorii și responsabilități, nu despre iubire și grijă – acel dureros Și e ciudat să mă gândesc la tine ca la o grijă de care am scăpat spus unui tată ce și-a abandonat copilul considerat un fiu rău. Indiferent că sunt agresiuni, abuzuri sexuale, gesturi care ultragiază sensibilitatea unor copile ce învață prea devreme că sunt privite și tratate ca niște obiecte sexuale de niște bărbați lipsiți de scrupule, abrutizați sau că e disecat mecanismul dependenței, al instaurării bulimiei ca formă de a-ți astâmpăra spaimele fiindcă nu știi cum să înveți să te iubești așa cum ești, indiferent că e vorba despre a nu mai ști unde e acasă sau cum e să nu ai o casă și să trăiești până la nouă ani fără certificat de naștere, aruncată în viață mult prea devreme, confruntându-te cu neputințele sau cu dependența de alcool a unui părinte, fiecare adevăr conținut de aceste povești reprezintă o confruntare cu chipul hâd, adesea nedrept, al vieții, dar mai ales cu lipsa de înțelegere, de empatie, cu cruzimea celorlalți.
Da, fiecare „personaj” are în spate o bucată de experiență reală, dar nu reprezintă un caz izolat. În lumea în care trăim există depresie, schizofrenie, singurătate, frică, lașitate, abuzatori și victime tăcute, speriate, simțindu-se vinovate pentru ceea ce li s-a făcut, există nevoia de a crede în Dumnezeu și de a-ți proteja credința fără a fi nevoit să renunți la bucuria de a fi printre ceilalți și fără a fi considerat homofob, există presiune din partea grupului și tot felul de psihoze și de boli și un sistem de ajutor social falimentar. Există nenumărate feluri de frică. Există traume. Ele ne fac fragili, ne rănesc, ne schilodesc, ne înstrăinează de ceilalți. Despre toate acestea se vorbește în Sentimentul fragil al speranței. Și despre curajul de a rupe tăcerea. De a căuta ajutor. De a lupta pentru a te regăsi. De a face psihoterapie pentru a încerca să dărâmi zidurile dintre tine și tine, dintre tine și ceilalți. Încercând să înveți că ceea ce ți s-a întâmplat e doar o parte a poveștii tale de viață. O parte, nu întreaga poveste, care încă se scrie (și se trăiește).
Pe fundalul aparent idilic al jocurilor copilăriei, cu trupuri alergând liber, sărind coarda, plimbându-se pe role sau pe trotinetă, interacționând intermitent sau încremenind reduse la tăcere, într-un decor care reface realist o bucată de realitate fără a aglomera însă spațiul de joc se spun aceste adevăruri crude. Uneori șoptit, interiorizat, alteori tensionat, sacadat, curajos, încercând să li se găsească un sens, să devină inteligibile celor ce le ascultă. Camera video aduce foarte aproape de spectatori chipurile celor care vorbesc. Trupurile rămân undeva în plan secund, însă mărirea detaliilor faciale, privirea care te țintuiește obligă spectatorul să vadă. Să înțeleagă cât de important este să-l aduci în imediatul tău pe celălalt. Astfel, deși fiecare „personaj” are propria partitură, ceea ce rezultă e adevărul, larg și dureros, despre vulnerabilitatea fiecăruia dintre noi și despre formele acestei vulnerabilități. Inserarea a două momente în care medicul și psihoterapeutul Mate Gabor (ale cărui cărți au fost traduse și în limba română) vorbește despre reacția la suferință și despre convingerea sa nu în speranță, ci în posibilitate întărește ideea fundamentală a spectacolului: suntem ceea ce ni se întâmplă, suntem ceea ce simțim, putem deveni noi înșine recunoscându-ne fragilitatea, acceptând-o și mărturisind despre ea.
Festivalul de regie „Cătălina Buzoianu” – teatru la puterea feminin a debutat extraordinar. Piesele care se vor juca zilele acestea în sălile Teatrului Național din Iași surprind realități brutale, în fața cărora, prea des, închidem ochii, convinși fiind că nouă nu ni se pot întâmpla, că noi nu suntem ei. Nu suntem, dar am putea fi.
Regie: Carmen Lidia Vidu// scenariu/regie: Carmen Lidia Vidu decor: Adrian Damian costume: Olivia Stoica // coregrafie: Răzvan Mazilu muzică originală: Mihai Dobre video design: Ioana Ilaș-Bodale apariție video: Dr. Gabor Maté foto: Sabina Costinel //Distribuție: Sabina Iașchevici, Nico Becker, Eduard Trifa, Mădălina Ciotea, Ruxandra Maniu, Nicoleta Lefter, Ioana Mărcoiu
