E timpul să cerem iertare morților: Serenadă pentru Nadia, de Zülfü Livaneli

Doar oamenii ale căror povești sunt împărtășite continuă să existe cu adevărat.

Un bărbat cântând la vioară pe un țărm pustiu, cu mâinile înghețate și trupul doborât de frigul iernii, repetând la nesfârșit câteva acorduri care sfârșesc mereu în gol. În fața apelor în care 769 de oameni și-au găsit sfârșitul. Cei mai mulți, evrei. Abandonați pe un vas care devenise „o problemă internațională”. Nimeni nu-i vrea, nimeni nu-și asumă responsabilitatea pentru ei. După 59 de ani, Maximilian Wagner, un profesor american de origine germană, se reîntoarce la Istanbul și așteaptă, din nou, în fața valurilor dezlănțuite. Cântând ceea ce memoria lui a mai păstrat din Serenada pentru Nadia, piesa compusă atunci când unii nebuni frumoși, printre care și el, încă mai credeau în normalitate. În ciuda a tot ceea ce se întâmpla în Germania în care tocmai ajunsese la putere Hitler. Nadia, soția evreică a unui german pur-sânge. O poveste ca multe altele. Prea multe. Despre oameni prinși în malaxorul istoriei.

Pe de o parte cruzimea, pe de alta, principiile morale…

Serenadă pentru Nadia nu e un roman despre holocaust. E un roman despre niște destine, despre niște oameni, despre identitate, etnie, stat și istorie, despre uitare și dezgroparea adevărului. O serenadă pentru om. O serenadă pentru toleranță. O privire care iscodește realitățile Turciei fără încrâncenare, dar cu o tulburătoare dorință de a da la o parte preconcepțiile și falsele adevăruri lipite strâmb, dar atât de trainic, pe chipul Turciei de astăzi. Scrutând ce se ascunde în spatele a ceea ce se știe despre identitatea turcă și, în special, despre statul turc. Analizând moștenirea otomană și ceea ce Istanbulul și Turcia datorează celor care au venit aici de-a lungul veacurilor: armeni, evrei sefarzi, greci, evrei de origine germană. Oameni, fiecare cu religia lor, cu speranțele și cu disperarea lor. Scrutând felul în care destrămarea unui imperiu multietnic a condus la republica lui Atatürk și cum destinele a milioane de oameni se împletesc cu consolidarea acestui stat și cu ororile și convulsiile unui secol în care istoria a rescris tot ce însemnase până atunci istoria. Dând suferinței proporții încă necunoscute. Atingând limitele absurdului, inumanului.

În Istanbulul începutului de secol XXI, doi oameni se întâlnesc. Ea este o femeie de 36 de ani care își crește singură fiul, divorțată, angajată a Universității din Istanbul. El e un bărbat de 87 de ani, profesor la Harvard venit să susțină o conferință în orașul din care a fugit cu sufletul răvășit de suferință și mintea întunecată. Întâlnirea dintre cei doi schimbă definitiv destinul Mayei. Câteva zile sunt suficiente pentru ca lumea în care trăiește să dobândească alte contururi, pentru ca trecutul să năvălească în prezent cerându-și dreptul de a fi cunoscut și înțeles, pentru ca spațiul familial al cartierelor istanbuleze să se transforme într-o geografie plină de semne, prin care s-au perindat oameni aflați față în față cu tragedia de a descoperi că nu sunt în primul rând oameni, ci musulmani, creștini, evrei. Luptând pentru a supraviețui. Învățând să uite cine au fost, de unde vin, care le sunt rădăcinile, dar păstrând obiceiuri și tradiții, modulații ale limbii vorbite acasă, pe meleagurile natale, ceva din vechea identitate. Devenind turci într-o țară în care statul are grijă să uniformizeze ceea ce a fost, să șteargă urmele ororilor, să globalizeze. Să construiască Turcia modernă ignorând adevărul. Aruncându-l la coșul de gunoi al istoriei. Zülfü Livaneli nu ezită să aducă în discuție adevăruri dureroase, să scoată la lumină asperități, să interogheze despre vină și despre asumarea responsabilității, să analizeze resorturile puterii și ale autorității, opresiunea, manipularea, intoleranța, cosmetizarea sau negarea crimei, fuga de responsabilitate. Formele uitării și ciocnirea dintre moștenirea otomană și identitatea statului turc creat artificial exclusiv pe recuperarea acesteia. Nu o face acuzând, ci construind trezirea unei conștiințe. Pe cea a Mayei.

Opresiunea nu ținea seama de etnie, nu se sinchisea de faptul că erai turc, armean, kurd, grec, evreu. Statele erau tiranice cu absolut toată lumea.

Maya de dinainte de întâlnirea cu Maximilian Wagner nu este femeia care împrăștie cenușa acestuia în valurile Mării Negre, lângă Șile, acolo unde Nadia și alți aproape opt sute de evrei și-au găsit sfârșitul pentru că guvernele Germaniei naziste, Marii Britanii coloniale încă, Turciei, României și Rusiei nu și-au asumat responsabilitatea pentru viața lor. Pentru că aceleași guverne i-ar fi trimis în lagăre de concentrare, i-ar fi pus cu spatele la zid și ar fi ordonat: Foc!, ar fi preferat să-i vadă morți de foame sau de boală. Șterși de pe fața pământului. Oameni pentru care nu exista un loc în care să poată trăi. Aceștia, evrei. Alții, precum Mari, bunica dinspre tată a Mayei, supraviețuitoare a pogromului împotriva armenilor din Anatolia. Fetița de demult căreia niște militari îi săltaseră într-o dimineață mama, tatăl, bunicul, bunica, mătușile și unchii. Despre care a aflat că nu au mai ajuns să fie deportați, ci că au fost spintecați și aruncați în apele râului din apropiere alături de alte sute de armeni. Fetița de șase ani lăsată în grija unor vecini musulmani și apoi, când a ascunde un copil armean devenise o crimă în ochii statului turc, lăsată la orfelinat. După ce devenise mai întâi Semahat. Și o bună musulmană, deși pe fundul unui dulap păstra o cruciuliță, amintire a unei alte vieți. Nu i-am iertat niciodată! Ca să nu mai spun că erau și musulmani! Ziceau că dreapta purtare față de seamănul tău este mai importantă decât orice pe lume. Alții, precum Maya, bunica de pe mamă, singura supraviețuitoare a Regimentului Albastru, a tătarilor din Crimea, urmăriți de ruși prin toată Europa, purtați în vagoane de vite și urmând să fie predați de turci acestora. Două mii de tătari crimeeni care au preferat să se arunce în lacul Kizilçakçak. Cei rămași au fost împușcați pe loc de soldații ruși de la graniță. Și tânăra Maya salvată de la înec de un soldat turc, Ali din Antakya, devenind apoi Ayșe și luându-l de bărbat. Prin urmare, așa arăta istoria recentă a Turciei. În anii aceia de prefaceri radicale națiile, religiile, limbile, masacrele, falsele identități se învălmășiseră și așa se făcuse că în fiecare casă se strecurase câte o taină. Familia noastră nu constituia o excepție: povestea ei era tipic otomană. Oameni veniți din Balcani, din Caucaz, din Orientul Mijlociu, acum turci. Dar nu sub aspect etnic, cum are grijă să-i amintească Mayei, Nected, fratele ei militar. A fi turc. Cuvântul acesta desemnează coaliția formată din cei care au supraviețuit masacrelor și s-au refugiat în Anatolia. O nouă viață, o nouă țară, un nou popor… Turcii din Asia Centrală nu pun însă accentul pe identitatea lor turcă. Popor, națiune, stat, granițe. Cuvinte în numele cărora oamenii au devenit cifre, masă de manevră. În numele cărora s-a ucis. La polul opus, a rămâne om. A-l accepta pe celălalt dincolo de apartenența etnică sau religioasă, de limbă, de tradiții. Înțelegerea și toleranța vin, firesc, după. Mai întâi e iubirea. Ca în cazul lui Maximilian Wagner, german și arian, îndrăgostit de evreica Nadia. Devenită Katharina. Pentru care nu a fost însă suficient să-și schimbe numele. Așa cum nu a fost suficient nici certificatul de botez care arăta naziștilor că e catolică. Așa cum, în fața intoleranței, de orice natură, nimic nu este de ajuns. Nici Süleyman nu a șovăit să-l asasineze pe prietenul său din copilărie, Ibrahim Pașa, așa cum nici prințul Selim nu a ezitat să-l sacrifice pe fratele lui, Korkut, deși și-au jurat unul altuia ca acela care avea să preia tronul să cruțe viața celuilalt. Și atunci cum să nu pară îndepărtate pentru majoritatea oamenilor niște evenimente petrecute într-un trecut chiar mai scurt decât răstimpul vieții unui om? Mai ales când oamenii nu vor să transmită mai departe suferința, ura, răzbunarea, povara moștenirii altor timpuri. Ca în cazul bunicii de pe tată sau a celei de pe mamă a Mayei, ca în cazul celor mai multe familii turce care nu știu nimic despre tragediile celor ce i-au adus pe lume.

În definitiv, nu sunt scriitoare; valoarea a ceea ce aștern eu pe hârtie nu poate decurge decât din sinceritatea cu care o fac.

Maya care ia avionul pentru a ajunge la spitalul din Boston și a-i reda lui Maximilian partitura serenadei compuse pentru Nadia, găsită în arhivele din Germania, e o femeie care a înțeles că are o misiune. Aceea de a scrie. Ceea ce i s-a întâmplat după întâlnirea cu profesorul, ceea ce știa sau a aflat despre propria familie, ceea ce a descoperit despre viața acestuia și despre Nadia. Misiunea de a scrie despre armeni, despre tătarii din Crimea, despre evreii veniți din România pe vasul Struma, despre Istanbulul de demult, despre Istanbulul din anii `33 și `39 ai secolului trecut, despre Istanbulul de azi. Eu însă purtam în mine identitățile a trei femei diferite. Nu eram doar Maya, ci și Ayșe, și Nadia, și Mari. Această Maya nu vrea să rămână captivă în interiorul acelorași narațiuni despre republică, despre revoluții, despre cum femeile din Turcia beneficiaseră de dreptul de a alege și de a fi alese înainte de alte femei din Europa, despre faptul că bărbații nu mai poartă fes și nici nu sunt poligami, nu mai vrea să spună doar că turcii nu sunt arabi și că la Istanbul ninge și e frig în luna februarie. Nu vrea să mai ascundă că în Turcia femeile încă sunt bătute de soți, că e dificil să obții respectul celorlalți dacă ești o femeie divorțată, că în estul țării sunt încă femei care sunt condamnate la moarte de propria familie, că sistemul de justiție nu funcționează, că e ușor să fii calomniată dacă ești femeie, că Turcia e o țară masculină, că polițiștii se postează la poarta universității pentru a le opri pe studentele care își acoperă capul cu vălul islamic pentru că lor le este interzis să meargă la cursuri, că încă sunt turci cărora le este frică și rușine să recunoască faptul că au sânge stricat.

Eu n-am scris însă această poveste pentru că este frumoasă, ci pentru că merită să fie spusă!

Maya vrea să spună poveștile pe care le-a aflat și simte că e important să o facă. Cartea pe care o scrie în avionul care o poartă spre Boston e o poveste fragmentată, cu goluri și reveniri, cu salturi dinspre prezent către trecutul apropiat și cel mai îndepărtat, e o mărturisire și o încercare de a salva de la uitare. O narațiune care recuperează tradiția orientală a povestirii în povestire, a istorisirii care nu uită că nu e doar poveste, ci și pildă, tradiția fragmentării, a digresiunilor, a salvării prin cuvânt și o leagă de cea occidentală, o face reflexivă nu doar în sens general, ci și individual, mărturisind și asumând, căutând un sens prin consemnare. Este demersul pe care Zülfü Livaneli îl atribuie unei tinere femei turcoaice și demersul pe care el însuși și l-a asumat: acela de a vorbi prin scris despre realitățile lumii în care trăim, despre trecutul pe care îl purtăm și pe care nu negându-l îl vom putea înțelege, despre locuri și oameni, despre putere și legile ei. Într-o pledoarie pentru toleranță. În încercarea de a construi o concepție umanistă în virtutea căreia valoarea omului decurge din simpla sa calitate de om, în care acesta nu este discriminat pe baza unor idei preconcepute legate de religie, etnie, sex, culoare, de preferințele sale sexuale sau politice. Prin intermediul unor personaje și al unor povești de viață care dau măsura asupra răului și a binelui din oameni, dincolo de forțele istoriei și de cei ajunși la putere.

 

(*Nicoleta Munteanu, coordonatoare a Clubului Alecart,  profesor la Colegiul Național Iași, consideră că a fi  profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene.) 

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!