Șah, mat. Câștigă moartea. The Seventh Seal, regia: Ingmar Bergman

Filmul A șaptea pecete, mai cunoscut ca Al șaptelea sigiliu (The Seventh Seal), este o capodoperă semnată de regizorul suedez Ingmar Bergman, un punct de referință în cinematografie atât prin profunzimea ideilor dezbătute, cât și prin mijloacele folosite (decoruri autentice, redarea stilului de viață scandinav din perioada medievală, utilizarea artistică a tehnicii clarobscurului).

Al șaptelea sigiliu se deschide cu imaginea cerului, a vântului, a mării învolburate și a unui vultur care alunecă, aproape înghețat, către norii care se adună. Un cavaler din secolul al XIV-lea și scutierul său, care s-au întors dintr-o cruciadă, ieșind victorioși din măcelul omenesc doar pentru a înfrunta teroarea morții negre, dorm pe plajă. Un cadru prelung surprinde marea, văzduhul și țărmul stâncos, iar privirea înregistrează realitatea ca și cum ar descoperi-o pentru prima dată. Insinuările sumbre conținute de acest prim tablou dezarmant sunt confirmate prin apariția unui chip în descompunere și a unui craniu – nimic nu ar putea fi mai sugestiv: ca și cum s-ar fi gravat în conștiința tuturor acel „Memento mori”, deopotrivă pe trupul și în sufletul celui care e pierdut în acest peisaj sălbatic și dezolant, dar de o tulburătoare frumusețe.

Bergman folosește ca ax narativ central una dintre cele mai vechi și mai persistente paradigme din cultura occidentală: eroul idealist, căutător al unui sens, și lăcașul pământesc. El dublează semnificația, suprapunând-o peste o alta: Don Quijote și Sancho Panza, cuplu care a suportat nenumărate variații, inversări și redefiniri de-a lungul timpului, de la d’Artagnan și Planchet la Vladimir și Estragon, până la personajele de comedie Mutt și Jeff. Versiunea lui Bergman, interpretată de Max von Sydow, în rolul cavalerului, și de Gunnar Björnstrand, în rolul aghiotantului, surprinde o reinterpretare memorabilă. Cavalerul este o ființă ce întruchipează demnitatea și onestitatea, care se situează „deasupra” evenimentelor, pe când scutierul, Jöns, înfruntă greutățile vieții plin de curaj; un dublu complementar, o oglindire în afară a sinelui fiecăruia și, în același timp, o deformare.

Moartea e în spatele vostru.

În fața cavalerului apare, nemiloasă și neîndurătoare, chiar Moartea. Protagonistul îi propune să îi dea șansa de a juca șah cu ea și, dacă va câștiga, va rămâne în viață. Astfel, jocul de șah devine o metaforă pentru ființa ce sfidează moartea, un pretext al întâlnirii tensionate dintre om și propria limită. Întotdeauna omul va face tot ce îi stă în putință pentru a mai trăi, fie și o clipă, chiar dacă, adeseori, e captiv într-o închisoare a risipirii. E legea inexorabilă a firii: evităm, sfidăm și ocolim moartea, cerem „încă puțin”, sperăm, ne amăgim, punem la bătaie ultimele noastre resurse pentru a întârzia sfârșitul. De aceea, filmul este mai degrabă o meditație despre viață, nu despre moarte. Este povestea întregii umanități, și nu a unui cavaler rătăcitor, o istorie transpusă prin prisma dorinței fiecăruia de a mai smulge încă o clipă. Căci problema morții nu e doar a noastră, ci, în egală măsură, a celorlalți.

Moartea se insinuează nu atât într-un loc invadat de ciumă (oamenii mor ca muștele… sunt înnebuniți de frică), cât în gândurile și în realitatea fiecăruia. E spaima în fața necunoscutului pe care îl implică sfârșitul existenței cunoscute, nu dispariția propriu-zisă. De aceea, în inima cavalerului se dă o luptă între a crede în divinitate și a o nega, între dorința de a avea o certitudine și sentimentul deșertăciunii. Neputința de a înțelege în absență conduce la problematizare și provoacă o stare de angoasă și trăiri contradictorii: De ce nu pot să-L ucid pe Dumnezeu în mine? De ce continuă El să trăiască într-un mod dureros, chiar dacă vreau să-L smulg din inima mea? Vreau ca Dumnezeu să mă ia de mână, să-Și dezvăluie fața și să-mi vorbească! Nu vreau credință, vreau cunoaștere! Îi strig numele în întuneric, dar se pare că nu e nimeni acolo. Filmul dezbate astfel raportul dintre cunoaștere și autocunoaștere, dintre limitele înțelegerii umane și zbaterea de a accepta ceea ce nu e în sine acceptabil.

Trebuie să facem un idol din teama noastră și să-i spunem Dumnezeu!

Răspunsul Morții, ce neagă existența lui Dumnezeu, îl face pe cavaler să vadă viața în absența credinței drept un chin fără rostNiciun om nu poate trăi înfruntând moartea, știind că totul e neant. Trebuie să facem un idol din teama noastră și să-i spunem Dumnezeu! Este replica ce vizează întreaga omenire și speranța pe care o aduce credința în divinitate, indiferent de forma pe care o ia aceasta în conștiința umană. Semnul vicleniei Morții, a apariției ei pe neașteptate, este evidențiat în scena din închisoare, când eroul se îndoiește de Creator, în lipsa oricărei forme materiale a acestuia, și se confesează chiar Morții. Ea îi pune întrebări cu privire la jocul de șah, pentru a-i afla strategia, iar bărbatul, când Moartea își arată chipul de după mantie, este cuprins de spaimă. O teamă paralizantă, totală, întru totul umană. Spectatorul, la rândul lui, nu poate rămâne pasiv. În permanență se insinuează starea de frică. Încă de la început, induce neliniște apariția constantă a Morții – insinuantă, omniprezentă, vicleană, amintind singura certitudine pe care o are omul, și anume că existența sa se va sfârși, că Moartea îl va acoperi cu mantia sa neagră într-o clipă: O să pierim cu toții de moartea cea neagră.

Scena care exprimă cel mai acut groaza umanității în fața morții este cea în care din depărtare se apropie un convoi de oameni biciuiți, chinuiți, batjocoriți, având pe capete coroana de spini – imagine, în genere, atribuită Mântuitorului, aici fiind însă expresia degradării fibrei morale din cei ce asupresc, umilindu-i pe cei pe care urmează a-i omorî. Imaginea vrăjitoarei ce va fi arsă pe rug este specifică Evului Mediu, ea fiind văzută drept o întruchipare demonică, forma pe care a luat-o omul după ce a făcut un pact cu diavolul. În convoi se aud plânsete și strigăte. Lacrimile se preling pe obrajii celor ce privesc împietriți scena și cad rând pe rând în genunchi, cu mâinile împreunate întru rugăciune. Vocile li se întâlnesc în strigătul către divinitate, ilustrând ultima și unica șansă de salvare pe care se așteaptă să o găsească prin credința în Dumnezeu.

Doamne, ai milă de noi, păcătoșii, nu-Ți întoarce mânios fața de la noi!

Dacă spaima și, mai cu seamă, disperarea pot fi transpuse în imagini, îmi imaginez că ele arată chiar așa, căci Bergman reușește să depășească limita impusă de ecran și să facă să ajungă această stare de înfricoșare la spectator. Teroarea din privirile personajelor se proiectează în ochii acestuia, multiplicându-se. Momentul predecesor scenei se află în contrast cu aceasta, domnind buna dispoziție, veselia, zâmbetele și râsetele când cei doi saltimbanci își susțin reprezentația. Se realizează astfel opoziția dintre vitalitate și moarte, dintre bucuria de a trăi și spaima oricărei ființe în fața morții, dintre speranță și disperare. Acrobații Jof și Mia sunt expresia celor fericiți cu puțin, a celor ce prețuiesc micile bucurii ale vieții: încântarea provocată de un spectacol dat în fața mulțimii amuzate, un cântec compus de Jof într-o noapte de nesomn și fredonat liniștitor dimineața la urechea Miei, râsetele alături de oaspetele lor (cavalerul), mirosul fragilor proaspăt culeși, gânguritul fiului lor, un poem scris de Jof despre primăvară, sunetele lăutei sale. Sunt personaje care trăiesc simplu, dar care o fac de parcă aceea ar fi ultima lor zi pe pământ. În timp ce cuplul acesta ilustrează ideea de iubire, relația dintre fierar și soția sa definește o iubire mimată, guvernată doar de impulsul erotic, căci sufletele lor nu se apropie în niciun moment. Prin personajul fierarului se aduce în prim-plan opusul lui Jof, cel ce se bucură de viață – fierarul se văicărește în permanență, alegând să vadă doar aspectele întunecate ale propriei existențe.

Așadar, Bergman propune prin intermediul acestei alegorii cinematografice o viziune pesimistă a unei lumi lipsite de Dumnezeu, o lume ignorantă care își creează propriii idoli și care trăiește doar în imediat, refuzând spiritualul. Lipsită de dorința de cunoaștere mai înaltă, umanitatea nu se mai teme decât de moarte – pe care o vede ca pe o pedeapsă divină pentru păcate. Existența omului este dominată de incertitudine, de lipsa unui răspuns la o întrebare fundamentală despre viață și moarte, despre sensul a ceea ce face și despre fericire. Ea își urmează cursul și nicio victorie nu e posibilă în fața inexorabilului. Doar o clipă în plus, o iluzie, o provocare, dar nimic mai mult.

 

*Diana Furnică este elevă în clasa a XII-a, filologie, la Colegiul Național Iași. Filmul The Seventh Seal a fost discutat în cadrul opționalului „Literatura și cinematografia de artă”.

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!