Despre risipire. Instantanee în Sfârșitul, de Atilla Bartis

Nu mi-am imaginat niciodată că cineva își poate construi viața doar din sfârșituri. Nu am crezut că le poți trăi pe acestea fără a ține cont de începuturi. Până acum eram sigură că simpla aruncare a gândului spre momentul final, fie el al propriei vieți, al clipei fericite de întâlnire cu cineva drag sau al secundei de plăcere nevinovată atunci când un necunoscut ți-a zâmbit larg pe stradă te consumă treptat, până când, sub presiunea iminenței lui, te spargi și dispari încă înainte de a-i face față propriu-zis.

Mecanismul este pe cât de simplu, pe atât de periculos: a vizualiza un potențial end of the story înseamnă a-l proiecta ca imagine în mintea ta, oferindu-i minimul de șanse și obligându-te să îl trăiești cu gândul în tot teribilul lui. Or, lucrurile nu mai stau deloc așa în fondul meu instinctiv de când am trăit un alt fel de sfârșit, un Sfârșit de scriitor maghiar contemporan care, sub sceptrul acesta al finalității promise, spune și împărtășește tot cu o brutalitate nevinovată, cu o aproape sfâșietoare violență a cuvântului, dar, cu toate acestea, cu o duritate care nu-l consumă pe cititor, ci îl întărește și îl pregătește pentru următoarea lovitură.

Sfârșitul lui Atilla Bartis este poate prima carte care mă obligă să conceptualizez mai mult decât să vizualizez. (Chiar dacă personajul principal este un fotograf.) Conștient poate de cât de dureroase ar fi imaginile corespunzătoare poveștilor, prin destinele atinse de tragic, prin culorile difuze, dar intense, și contururile pierdute ireversibil, autorul le micșorează forța imediată pentru a maximiza impresia pe care o lasă în urmă. Și cum imaginile se pierd, se suprapun pe un film continuu sau se creează distorsionat, opțiunea pentru cuvinte, pentru teorii pe baza unor termeni și concepte este justificată. Așa cum Atilla Bartis și-a despicat povestea în mici povestiri și așa cum a redus pe fiecare dintre ele la câteva cuvinte, așa o să organizez și o să descompun și eu amalgamul de idei cu care m-au lăsat sfârșiturile lui.

(Despre alții)

E interesant cum, deși pornește curajos, sincer și foarte hotărât pe acest drum al relevării sinelui (Mă numesc András Szabad, am cincizeci și doi de ani și sunt fotograf. (…) Vreau să precizez din capul locului că nu cred în Dumnezeu), personajul narator simte totuși nevoia unei tatonări a terenului. Înainte de a se expune, își creează o linie de front dintr-un trecut neutru de care mai mult a auzit decât l-ar fi trăit. El începe să ne povestească despre sine, vorbind, de fapt, despre alții. Fără a-și fi cunoscut străbunicii sau bunicii, povestea lor devine parte a propriei povești. Acest trecut nu e spectaculos, nici măcar ieșit din comun, dar poate mai important decât atât, e predispus spre reiterare. Astfel că, acești alții, deși fugitiv și aproape superficial enumerați, rămân atât prin nume (același ca al tatălui, în cazul bunicului și străbunicului – András Szabad), cât și prin experiența lor, ancorați în prezent, astfel încât, fantomatic, dar percutant, contribuie la crearea de concepte. De aici se conturează teama, nefericirea și sinceritatea care se preschimbă în timp și prin persoanele în care își găsesc locul. Impresionantă este capacitatea acestui trecut de a se infiltra subtil și perfid în prezent, fără ca părtașii celui din urmă să realizeze măcar influența lui: Tata nu și-a dat seama niciodată, iar mie mi-au trebuit treizeci de ani ca să observ că trăim în aceeași locuință ferindu-ne unul de celălalt, la fel cum se ferea pe vremuri Tata de bunicul meu. Și cum se ferea bunicul de străbunicul meu.

(Despre otrăvuri)

Mă întreb dacă ceilalți te pot judeca atunci când dintr-o frică de exterior, frică ce a devenit patologică, rămâi doar cu sinele. Nu, dacă sinele tău nu implică nicio parte din acești ceilalți; nu, atâta timp cât ești total lipsit de legături sociale și îți ești sieși suficient; nu, dacă nu te revolți când ești numit laș și îți accepți apelativul, total justificat, de altfel. În orice alte condiții, dacă ai deschis ușa și ai lăsat oamenii să intre, nu mai ai voie să îți fie teamă.

Ai auzit, András Szabad? Tu ești cel care se hrănește din propria teamă. Ți-a fost frică să îi spui un simplu „mulțumesc” tatălui, preferând să îl fotografiezi din spatele ușii de sticlă care, spui tu cu mândrie, nu lăsa să treacă sunetul mecanismului, dar care, îți zic eu, nu poate opri lașitatea. Tu ai fost cel care, din frica de a pierde ceea ce nici măcar nu știu dacă aveai cu adevărat, a sărit ilicit poarta închisă spre viața altcuiva, infestând-o cu josnicie. Tot tu, András Szabad, ai preferat să te deschizi în fața oamenilor plecați deja în lumea de dincolo decât în fața celor ce puteau încă să îți răspundă. Tu ești veninos. Frica ta e otrava celorlalți. Și nu există otravă mai puternică decât teama. Teama ta inhibă, distorsionează și îmbolnăvește, paradoxal, nu pe tine, ci pe toți ceilalți din jurul tău. Dar cel mai grav este că în fața tuturor afectelor pe care le provoci, ești rece, ești îndreptat tot spre sine, preocupat exclusiv de soarta sufletului și a gândurilor tale.

Cu toate acestea, tu nu ești vinovat, nu pentru că apreciez eu această capacitate de a te detașa de cei ce vin și pleacă și de a rămâne în gând doar cu cei ce sunt aici, fiind în același timp mult prea departe, ci pentru că azi nu caut vinovați. Azi doar încerc să înțeleg altfel oamenii, alt fel de oameni.

(Între două lumi)

Spre deosebire de lumea lui András, care e una singură și în care sunt ignorate și eliminate limitele de spațiu și de timp, în care extremele de acest fel se întâlnesc și par a conviețui, cea a Évei (de fapt cele ale Évei) tocmai pe aceste delimitări se bazează. Ea are o lume distinctă pentru fiecare element important care o înconjoară. Dacă este pe scenă sau în cameră în fața pianului, vede doar clapele și aude doar muzica; dacă e acasă la mama ei bolnavă, uită de András, de oraș și de lux; dacă e în apartamentul de la fostul soț înseamnă că e cufundată în propriul trecut; iar când e cu el, cu András, este ființa ce cerșește dragoste și afecțiune, chiar dacă știe că e otrăvitoare. Ea alege să trăiască realități diferite. Orbit de grija sinelui, el încalcă tocmai această unică și intangibilă regulă, pentru că nu reușește să înțeleagă cum poate un om să rămână integru și intact după dureroasa și frecventa trecerea de la o realitate la alta. Or, cum poate realitatea însăși să fie dezbinată? Existența reală a unei părți nu o exclude pe cealaltă? Nu se transformă astfel o realitate în minciună, dacă e văzută din bula celeilalte? Acestea sunt întrebările care îl macină pe personajul narator. Acestea, dar și ostilitatea ce o manifestă față de minciună l-au făcut să încalce legământul tacit dintre el și Éva. Iar ea e la fel ca floarea ce își strânge petalele la atingere. De această dată și-a adunat ultimele grame de curaj, puținele haine, pozele cu ea (făcute de el) și a plecat.

Éva este femeia ce a luptat mereu pentru a-și menține integritatea, fără a se simți vreodată împlinită sau satisfăcută. Pentru ea, efortul și încordarea devin părți ale activității cotidiene, singurele care au acces în toate realitățile pe care le-a creat. Pentru mine, femeia din spatele fotografiilor rămâne întruparea misteriosului și a curajului. Poate că ea e singurul „câine” din toată povestea care nu latră de frică, care nu latră deloc, dar e gata mereu să muște.

(Despre taine și mai mult decât atât)

O taină are principala caracteristică de a fi, dincolo de ininteligibilă și ascunsă, muritoare. Tainele adevărate sunt cele care au știut să moară înainte de a fi descifrate ori înțelese. Or, în romanul lui Atilla Bartis nu găsim nicio taină, pentru simplul fapt că nimeni nu moare cu adevărat aici. Mama nu e o taină, pentru că amintirea ei e vie, iar vocea ei – puternică: Ascultă-mă, András. Mama ta a murit de mai bine de douăzeci de ani. Totuși se amestecă și în ziua de azi în tot ce vrea ea. Tatăl nu e o taină, pentru că îmi este aproape imposibil să găsesc pagini în care imaginea, amintirea sau chiar vocea lui să nu leviteze deasupra textului, între rânduri și între personaje, hoinărind prin gândurile naratorului, dictându-i acestuia insesizabil acțiunile. Iar Éva nu e nici ea o taină, pentru că rămâne vie printr-o ilustrată cu un cățel trimis de fiica ei – Anna Zárai.

Ei toți, toți cei care în cinci sute de pagini m-au plimbat prin labirintul infinit al vieții, sunt mai mult decât taine. Ceea ce îi ridică la acest nivel superior e tocmai faptul că îți creează impresia de deschidere, de ușurință în descifrare, de simplitate chiar, dar, la cea mai mică nelămurire sau incertitudine, te lasă blocat în fața misterului. Acest mister nu poate fi elucidat, pentru că, pur și simplu, există anumite întrebări care nu pot fi puse. Ei sunt puncte de neatins. Ei nu sunt taine, dar își au tainele lui. Ca taina lui Dumnezeu. De astăzi o să am în minte o Taină a Mamei, care a vrut să spele vasele în dimineața în care a murit, pentru ca în urma ei să rămână puritatea, curățenia și liniștea de după ce închizi robinetul. Și Tatăl are Taina lui. Și nu, ea nu a fost nici pe departe descifrată în deznodământul din ultimele pagini, pentru că ceea ce se dovedește în final, adică o anumită imagine a omului într-o societate bolnăvicioasă prin excelență, nu îl poate caracteriza pe Tatăl ce, în ochii copilului lui, rămâne ființa cinstită și curajoasă ce l-a călăuzit tăcut prin viață. Atâta timp cât în acțiunile, cuvintele și gândurile copilului András Szabad nu este pic de ranchiună sau dezamăgire, atunci Tatăl András Szabad are dreptul la Taina lui. Și nu în ultimul rând, Taina Évei este, poate, cea mai tulburătoare, pentru că trezește nevoia de a găsi răspunsul la cele mai multe întrebări și lasă cel mai puțin loc pentru adresarea acestora.

Dar el, fiul András Szabad, își are Taina lui?

Pentru simplul fapt că eu nu am îndrăznit, pe tot parcursul acestui eseu, să mă întreb de ce nu a renunțat vreodată la a-i fi frică, ci doar i-am acceptat-o; pentru că nu l-am întrebat de ce și-a ținut ani de zile fotografiile încuiate în sertar și sentimentele ascunse adânc în suflet; pentru că nu am cerut lămuriri referitoare la rezultatul analizelor lui; și pentru că nu m-am întrebat cum poate acest om să trăiască învățând încontinuu să moară; pentru că toate aceste întrebări nu au fost puse, András Szabad ARE Taina lui. Eu vreau să îl transform într-un puncte de neatins, pentru că mi-e frică că o să mă ard dacă îl ating și îl presez. Atilla Bartis spune că ceea ce e mai ușor de înțeles e mai ușor de suportat. András Szabad nu e ușor de înțeles, prin urmare, nici ușor de suportat.

Și pentru că am învățat și eu din această carte câteva elemente de compoziție, închei spunând: în dreapta afișul cu următorul scriitor pe care îl vedem, în stânga geamul deschis ce lasă să intre insecte rătăcite și în mijloc eu, cu laptopul în brațe, căștile în urechi, curentul suflându-mi prin haine. Oare pe mine cine mă fotografiază?

 

*Tamara Bivol, redactor Alecart, este elevă în clasa a XI-a, filologie, la Colegiul Național Iași.

**Articol preluat din ALECART 20.

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.