SFR 2016. Note Bizare despre un Puzzle Suprarealist

De departe unul din cele mai interesante evenimente ale ediției de anul acesta a festivalului Serile Filmului Românesc a fost spectacolul de film și muzică Puzzle Suprarealist, creat de formația Foley’Ala din București. Spectacolul „propune un experiment cvasi-improvizat de (re)construire a coloanei sonore” a unor pelicule care au marcat istoria cinematografiei, printre proiectele anterioare numărându-se The Wind (Victor Sjöström, USA, 1928) și Tabu (F.W. Murnau, USA, 1931).

Nu-mi amintesc multe detalii punctuale din ce am văzut și nici nu mi-am făcut notițe cum mai fac uneori când plănuiesc să scriu despre un anume film. Mi-am ținut caiețelul în brațe fără să-i dau atenție vreo clipă, căci m-ar fi distras și m-ar fi extras din mreaja acestei desfătări audio-vizuale mult așteptate. M-ar fi făcut observator când eu voiam să fiu participant. N-am uitat însă cum m-am simțit, cufundată parcă în visare, în transă, în sala aceea în care părea că nu mișcă nimeni în fața imaginilor hipnotizante. Și, hipnotizată fiind, am ajuns să meditez asupra unor lucruri pe care încerc să le consemnez aici.

Foley’Ala este o trupă tânără, care din 2013 îi reunește sub pretextul acestui proiect insolit pe Radu Rădescu (concept, percuții, texte) Alexandra Andrieş (visual artist, voce, percuții), Alin Zăbrăuţeanu și Marian „Rufi” Cîtu (sound artists: compoziţie, foley, live processing). Folosindu-se de instrumente tribale sau improvizate, de inserții de cuvinte rostite sau cântate și de tehnici specifice teatrului radiofonic, Foley’Ala insuflă viață nouă, digitală, unor filme datate, care cu greu își mai pot face loc în viața noastră prin fluxul continuu de informație al bombardamentului audio-vizual cu care ne confruntăm în fiecare zi. Da, sunt filme importante și care merită văzute, însă multe dintre ele, datorită gramaticii vizuale depășite, sunt greu de digerat până și de unii pasionați de film, motiv pentru care mi se pare semnificativă tentativa de a reda imaginilor un plus de expresivitate prin traducerea lor la nivel afectiv în era sunetului digitalizat.

Momentul a fost deschis de vocea inconfundabilă a Irinei Margareta Nistor care ne-a citit Pagini Bizare de Urmuz, cu intonația și inflexiunile specifice, dar și cu un ton pe alocuri părintesc, cu care insuflă semnificație subliminală unor cuvinte aparent aleatorii. Am ascultat cuvintele ca pe o muzică, fără a-mi păsa prea mult de semnificația lor, de orânduirea lor în frază sau chiar de continuitatea ideilor. Am captat niște fragmente pe care nu le-aș putea reda în scris, dar care în mintea mea construiesc o amintire difuză, de parcă am visat un basm cu viteji cu săbii grele și dragoni pestriți.

Curg pe ecran imagini albăstrii cu obiecte de zi cu zi, fragmentate caleidoscopic, observate cu un ochi mecanic asumat, imprimate cu o sensibilitate modernistă. Un ochi curios al societății industriale care face și desface invenții tehnologice în bucăți, le caută alte folosiri, imită procese mecanice și mișcări circulare ale unor mașinării în funcțiune. Aparatul investighează cinematica proceselor de producție și textura metalică a acestora, în timp ce Foley’Ala traduce textura în sunete pe care le îmbracă în ecouri industriale și sacadări mecanice.

Efemeritatea experienței acestui tip de spectacol, deși ontologic similară cu experiența cinematografică tradițională, în care publicul închis în cutia întunecată creatoare de vise și halucinații privește o pânză albă pictată de lumină cu viteza timpului, se distinge de aceasta prin dubla evanescență a sunetului, prin dedublarea timpului real, asociat cu sunetul, de ce cel filmic, asociat cu imaginea. Faptul că spectacolul permite o mare libertate de improvizație în interpretarea live garantează atât singularitatea experienței, prin imposibilitatea unei recreări identice, cât și caracterul imediat al acesteia. Muzica e acolo, e vie în sală cu tine și într-un fel o vezi prin oamenii care o creează. Dacă oamenii dispar, muzica moare, spre deosebire de imaginile care își păstrează permanența în ciuda dispariției creatorilor săi.

Am văzut Un Chien Andalou de mai multe ori, iar acum, in ciuda soundtrack-ului live, tot îmi răsună în creier tangoul argentinian din versiunea originală. S-a lipit iremediabil de viscerele mele, dovadă clară a puterii de sugestie a acestui film. Știu ce urmează, aș vrea ca cineva să țipe la faza asta. Buñuel nici măcar nu intenționează să ascundă faptul că ochiul tăiat e de măgar, însă șocul provocat de o astfel de imagine te fixează asupra unui singur detaliu, arătându-ți cât de supuse greșelii sunt simțurile prin care percepi lumea. De fapt, Buñuel îți taie ochiul ca să îl deschizi mai bine, să te uiți înăuntru, spre propria conștiință.

Însăși textura imaginii, prin vizibila granulație a filmului, prin imperfecțiunea suprapunerilor de montaj, prin nepăsarea față de lipsa de continuitate a imaginilor, prin faptul că dezvăluie în loc să mascheze, creează o lume „deasupra realului”, de natură fantastică, viscerală. O lume care, prin libera asociere a gândurilor stimulate de imaginile și sunetele filtrate prin porii minții fiecăruia, capătă sens individual în ciuda experimentării ei colective.

Arta cinematografică a oferit suprarealiștilor posibilitatea debarasării de constrângerile logicii și de a crea o experiență care cotrobăie în inconștient (în sensul freudian al cuvântului), dezvăluind fantasme, obsesii, gânduri reprimate. Cum cinematografia este forma de artă cea mai apropiată ca structură de cea a visului, aceasta devine mediul suprarealist par excellence, prin care adepții acestui curent caută să postuleze existența unei realități superioare, integrând în arta lor stări de visare și luciditate, manifestări ale conștientului și inconștientului.

În sfârșit, nu pot decât să recomand vizionarea acestor scurt-metraje, în speranța că astfel paragrafele mele vor părea mai puțin bizare. Puzzle Suprarealist reunește trei filme-reper ale avangardismului european în cinema și anume: Ballet mécanique (Fernand Léger& Dudley Murphy, 1924), una din capodoperele filmului experimental aflat la începuturi; Un Chien Andalou (Luis Buñuel & Salvador Dalí, 1929), arhicunoscutul scurtmetraj suprarealist; și Entr’acte (René Clair& Francis Picabia, 1924), un manifest al dadaismului în cinema, care cuprinde apariții cameo ale artiștilor Francis Picabia, Man Ray, Marcel Duchamp și alții. Probabil că vizionarea lor n-o să vă instige la revoltă așa cum se întâmpla acum aproape 90 de ani – și chiar sper că n-o să încercați să dați foc teatrului, așa cum au făcut spectatorii la premiera filmului L’Age D’Or al lui Buñuel în 1930 – dar sunt convinsă că o să vă inspire și o să vă șocheze.

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!