M-am întors la mașină epuizat și nervos. Agitat, totuși, ca un infractor care nu și-a gândit bine crima. Scoteam aburi fără să îmi dau seama de ce, moment în care mi-a pocnit mâna. Strânsesem pumnii așa de tare încât mi-au plesnit tendoanele și le-am simțit încălecându-se. Mi s-a făcut rușine de mâinile mele slabe și gândul că încep să mă plâng mă neliniștea teribil; dar nu aveam de ales. Îmi incrucișam ochii și încercam, parcă, să vorbesc cu aburii care îmi ieșeau aproape suprarealist din gură. Aș fi putut să mă mulțumesc cu situația plastică în care mă aflam, însă mă simțeam mai bine vorbind singur. Vorbeam cu norii și nu mă relaxau cu nimic, îmi părea aproape rău că m-am uitat spre cer.
Un băiat din sat m-a salutat ca și cum așteptase un moment potrivit și eu am tresărit mai mult ca să îi fac pe plac, pentru că îl auzisem. Îi auzisem pașii pe pietrișul lucios, care își modifica sunetul pe măsură ce căldura dispărea. Aluneca, gata să împiedice pe cineva și începea să cadă prin șanțuri. Se pare că băiatul era obișnuit cu pietrele pentru că a dispărut țopăind, vesel probabil că mă speriase.
„Bună, bună…” am rostit cu întârziere… Capota încă era caldă. Am apăsat butonul cu forță și am scăpat cheia pe pietriș. Pe jos mirosea a ars, a pietre încinse. Mă durea mâna neașteptat de tare pentru că apăsasem telecomanda. Nu îmi părea rău, însă nu picase deloc bine cheia. Aș fi vrut să nu mai fiu agitat și îmi tot ziceam că nu mai beau cafea. Mi-am privit mâna încruntat și mă agățam de faptul că nu văd să fie ceva aiurea cu tendoanele, deși le simțeam încâlcite. Așa cum se și cuvine, am simțit că încep să tremur. Am apucat cheia și am auzit ploaia. Se făcuse și mai rece și vântul a rămas pe loc; băiatul țipa vesel și îl tot auzeam fugind pe pietrișul ăla păcătos. Frunzele suspinau ca arse, dar nu le sesizam mișcarea. Obosisem și știam că nu trebuie să mă grăbesc tocmai acuma, ci trebuia să suport frustrarea stranie care mă vizita ca într-un vis de luni întregi.
Am văzut-o venind ca într-un film de groază, profundă, transparentă și rapidă. Sincer, aș fi fugit, doar ca să îi fac pe plac; și am început să fug după ce m-au atins primii stropi. Fugeam pe suprafața aia schimbătoare și încinsă ca și cum nu mai alergasem pe nimic altceva. Nu m-am împiedicat și nu mi-am rupt nimic și am sărit șanțul de pe stânga, încercând să intru în pădure, sau să fug de pe stradă. „Nu m-aș întoarce deloc… nu am cum să rezist în ritmul ăsta, așa cum nu am cum să nu obosesc… nu e frumos să fug, dar e prima dată și în plus, nu sunt nervos degeaba. Ce ușor le e lor. Ducă-se dracului de artiști și dramele lor publice! Plângăcioșii se plâng de binele altora, e clar; dar de ce obosesc așa de repede?! Chiar trebuie să mă agit? Dacă îmi place ploaia, de ce fug aiurea? Heh, uite aburii! Îi aud ieșind, dar se mai aude ceva, un țiuit. Ulcerul…”
Când m-am trezit, încă ploua. Am pornit motorul și am făcut o poză cu telefonul. Papucii erau lipicioși, apăsând pedalele.
coloană sonoră: Ultraista – Smalltalk (Sasha Beatless Mix)
Grafică : Ștefan Amatiesei- Lumea în mișcare
