Acum era limpede: nimeni nu avea să devină alt om.
O radiografie dură a realităților anilor `80 într-o țară în care politica lui Margaret Thatcher lovește în categoriile sociale defavorizate, în muncitorii din minele de cărbuni, de pe șantierele navale, din fabricile acum dezafectate și în familiile lor, în oameni nepregătiți să admită că o epocă se terminase și că viitorul aparține tehnologiei, energiei atomice și serviciilor de sănătate private, bărbați care-și pierd locurile de muncă peste noapte și, debusolați, dezamăgiți, fără repere, se scufundă în mizerie, abrutizați de băutură, exasperați de lipsa de viitor și de numărul mare de copii, fără nicio perspectivă decât ajutorul acordat de stat, tot mai indiferenți și mai inerți. O radiografie a dependenței, a traumei, a cufundării treptate în mizerie, a zbaterii, a resorturilor umane care se frâng, a acceptării a ceea ce ești. O imagine complexă a răului dinăuntrul tău și din afară, a neputinței, a formelor violenței și ale mizeriei, a zbaterilor de zi cu zi, a disfuncționalităților din interiorul unei familii, a iubirii pervertite, a renunțării. O analiză a relațiilor dintre părinți și copii, a modului în care se destramă o căsnicie și fiecare se zbate să nu eșueze, dar nu există niciun colac de salvare, recuperând cu precizie felul în care se produc și se manifestă traumele. Un tablou de un realism zguduitor al unei lumi în declin, ce nu are timp și resorturile necesare pentru a se adapta și salva.
Totul în camera dindărătul ei îi părea așa de pipernicit, de înghesuit și sufocat, din ziua de leafă până în ziua de mers la biserică, o viață cumpărată pe datorie, fără să simtă că i-ar aparține cu adevărat ceva.
E lumea cartierelor muncitorești din Glasgow, aspră, brutală, cu oameni prinși în malaxorul propriilor neputințe și greșeli, al propriilor dezamăgiri, încercând să evadeze din viețile lor prea strâmte și cenușii în băutură, în relații extraconjugale, în iluzia câștigului la bingo. Cartiere întregi fără nicio perspectivă, ca niște dinozauri intrați în putrefacție, și altele, ridicate peste noapte în spații betonate, unde nu se zărește niciodată cerul, iar lumina e mereu pământie, sau la periferie – locuințe insalubre, promițând visuri ce nu vor deveni niciodată realitate, case pentru mineri care vin seara cu capetele plecate ca cele ale unor catâri negri, istoviți, cu femei dărâmate de dezamăgiri și de griji, atente la orice nou sosit în mica lor comunitate, cu atât mai mult la o femeie încă tânără și frumoasă, mândră, privind disprețuitor și încercând să ascundă faptul că are probleme cu băutura și că soțul ei a venit până acolo doar pentru a o lăsa cu cei trei copii și a se asigura că nu mai are niciun alt sprijin în viață în afara dependenței emoționale de el. Femei blazate, apărându-și însă fără scrupule nenorocirea cunoscută, de teama altora necunoscute.
Minele care se închid, accidentele de muncă, indiferența sau violența în toate formele ei nasc drame care alimentează mereu alte drame și o sălbăticie în care orice gest de bunătate, orice încercare de solidaritate se pierd prea repede. E doar o tovărășie a viciului și a ratării, a pierderii de sine alături de ceilalți, a profitului imediat. Abrutizată de muncă sau transformată în epave umane, generația aceasta de părinți asistă neputincioasă cum tinerii stau departe de camerele mizerabile și înghesuite ale apartamentelor sau caselor lor luate în chirie, nefăcând altceva decât să aștepte să li se dea ocazia să-și exerseze violența latentă, să molesteze, un prilej să vâre cuțitul în paznicul de noapte al unei foste fabrici sau să violeze. Celtic sau Rangers e o întrebare care le spune dacă vii dintr-o familie de catolici sau de protestanți și, oricum, o întrebare imposibilă: dacă dădea răspunsul greșit, lama avea s-o lase cu un zâmbet à la Glasgow, o cicatrice lată cât toată fața, un semn pe viață. Dacă răspundea corect, poate avea să fie doar violată. Nu că ar fi contat, așa cum contase pentru bunicii și, într-o anumită măsură pentru părinții lor, că ești catolic sau oranjist, dar orice devine pretext de violență pentru acești băieți care, fugind de nenorocirea din propriile familii dau de gustul puterii amețitoare a bărbăției și exersează ceea ce au văzut și le-a intrat deja în sânge. Sunt băieți abia intrați în adolescență, copleșiți de ridicolul primelor coșuri și de îndoieli, făcându-și culcușuri printre paleți, în containere pe care le umplu cu ceea ce găsesc la groapa comună, în acest loc grozav în care să te îmbeți și să tragi pe nas aurolac, în subteranele orașului, în locurile în care altădată tații lor făceau bani să-și întrețină familiile și care acum e doar ruină. O lume intolerantă, cinică, pierdută.
Aveau sentimentul că locuiesc cu chirie în propria viață.
Shuggie Bain are forța de a recupera adevărul sordid al vieții unor categorii sociale marginale sau defavorizate și de a pătrunde adânc în resorturile unor suflete care se confruntă cu dependența de alcool și cu o sexualitate tulbure, deviantă. Romanul lui Douglas Stuart amintește prin onestitatea consemnării și tușele întunecate de Lăptarul Annei Burns (Polirom, 2020) și de tulburătoarea și absolut cutremurătoarea experiență din O viață măruntă, de Hanya Yanagihara (Litera, 2019). Fresca este însă mai amplă, urmărind poveștile de viață a trei generații diferite. Chiar dacă în prim-plan se află viața lui Agnes Bain, mamă a trei copii, aceasta se leagă și se desprinde de experiența părinților ei, Lizzie și Wullie (alături de care își duce o parte din viață după fuga din casa primului soț, bărbatul catolic alături de care simțea că se irosește, împovărată de plictiseală și apoi înflăcărată de pasiunea pentru Shug Bain, protestantul care-și părăsește soția și cei patru copii de dragul ei) și se continuă cu maturizarea și desprinderea treptată a copiilor de ea. Recuperând momente semnificative, fără însă ca principiul cronologic să fie urmărit cu strictețe, istorisirea se adună în nuclee narative în care alternează realitățile interioare pe care se focalizează. Prima imagine îl are în prim-plan pe Shuggie, un adolescent de aproape 16 ani, gata să-și ofere trupul unui alt bărbat, simțind deopotrivă dezgust față de sine și față de mizeria umană a celuilalt. Într-o cămăruță închiriată, urmărit de ochii placizi ai bibelourilor despre care aflăm apoi că i-au aparținut lui Agnes, singura legătură a băiatului cu tinerețea ei și cu visul de a fi cineva, unica relicvă a legăturii dintre el și mamă. Printre mirosuri grele, cu stomacul strângându-i-se de foame, imaginându-se zăcând în apă fierbinte, cu gândul la slujba mizeră de la supermarket și la zilele de școală tot mai rare. Dând drumul canadienei și lăsând bărbatul să se holbeze la trupul lui până când un zâmbet lasciv i se întinde acestuia pe față.
Era ca atunci când te uiți printr-un binoclu, dar de la capătul greșit.
Ceea ce urmează este povestea căsniciei ratate a lui Agnes și a lui Shug, a unei suite de greșeli și de eșecuri, a dependenței de un bărbat și a treptatei dependențe de băutură, a căderii tot mai jos, a încercării de a rezista, a degradării treptate, dar inexorabile, a unei iubiri reale, însă deformate, insuficiente și mutilante față de propriii copii, a încercării lui Shuggie de a-și proteja mama, de a o apăra de ea însăși și de a accepta că este diferit. A înțelegerii din final că există ceva mai presus de el, echivalentul demonului care îi ținea mama prizonieră și o împingea pe drumul ocolit, dar inevitabil al autodistrugerii și al morții. În momentul acela a știut că n-o să-și poată ține promisiunea. O mințise pe Agnes la fel cum ea îl mințise pe el că se lasă de băut. Ea n-avea să se poată lăsa în veci de băutură, iar el, cum ședea acolo, în frig, împreună cu o fată frumoasă, a știut că n-o să se simtă niciodată un băiat normal. Iar credința aceea simplă care îl ținuse în picioare și îi dăduse forța să-și vegheze mereu mama încă de la cinci-șase ani în momentele în care era abrutizată de băutură, pierzându-și din ce în ce mai mult frumusețea și demnitatea, credința aceea care-l făcuse să depășească răutățile copiilor ce-i observaseră felul ciudat de a vorbi și de a se purta, care-l făcuse să se străduiască să calce ca un bărbat, să se poarte ca fratele lui, Leek, să memoreze rezultatele din liga de fotbal din cărțulia roșie dăruită de unul dintre iubiții mamei lui, să renunțe la jucăriile de fete, credința aceea că putem să fim alți oameni, că el și Agnes vor putea fi normali e tot mai firavă cu fiecare recădere a ei, cu fiecare dezamăgire și neputință prăvălite peste el, cu fiecare pierdere, cu tot mai profunda violență a mamei și dezamăgire că toți bărbații, inclusiv el, fiul ei cel mic, nu sunt făcuți decât pentru a o dezamăgi și părăsi. De ce nu-ți pot fi eu de ajuns? e întrebarea unui copil și a apoi a unui adolescent care a crescut văzând cum mama se autodistruge și care a continuat zi de zi să creadă că ar putea schimba ceva. În glasul lui răzbate acum doar perplexitatea, căci răspunsul l-a aflat moment de moment, articulat în fiecare cutie de bere băută de Agnes, în fiecare penny cheltuit pentru a-și potoli suferința, nu pe mâncare, în fiecare gest de cedare a demnității, în șirul nesfârșit de bărbați prin care încerca să umple un gol, dar care nu căuta decât îndestularea de moment din trupul ei, în toate încercările disperate de a renunța la tot, inclusiv la copiii ei: pastile, tăiatul venelor, capul băgat în cuptor, urcatul pe fereastră. Și apa neagră a vinovăției resimțite de Shuggie, bulboana tot mai adâncă a responsabilității și a neputinței, senzația de deșertăciune, de inutilitate, de abandon. Cred că băutura o să-i vină de hac și mă simt de parc-ar fi din vina mea. Și dragostea lui pentru ea, pentru trupul ei cald și bun, pentru zâmbetul care apare tot mai rar, pentru ceea ce-i leagă. Părea fragilă ca un puf de scai. O dragoste la limita normalității, în care inversarea rolurilor accentuează latura efeminată a băiatului. Față în față cu trupul iradiant al mamei din copilărie, cu frumusețea ei demnă și străină de lumea în care își duc viața, cu plăcerea de a o atinge și de a-i fi aproape, apoi față în față cu același trup, tot mai masiv și purtând semnele decăderii, îmbrăcându-l și dezbrăcându-l, având grijă de el ca de o păpușă mare și inertă, Shuggie crește încercând inconștient să aline și să protejeze acest corp și sufletul mamei, mutilate de nepăsarea soțului, de abuzuri, de trădările lui, de dezamăgiri tot mai adânci, de teama de abandon, de persistența în iluzii și de alinarea, în fapt, nevoia de a uita, căutată în băutură și în relațiile cu bărbați tot mai lipsiți de cuviință pe care între două guri de bere îi examina atent de parcă ar fi fost draperii și o cuvertură, iar ea căuta un set care să se asorteze.
Bea ca să uite de ea, fiindcă nu știa cum altcumva să alunge durerea și singurătatea.
O femeie despuiată, îngropată sub un maldăr de paltoane străine și privirea băiatului de 11 ani, abuzat de taximetristul care s-a oprit doar când a auzit că tatăl lui Shuggie e și el taximetrist, atârnată asupra ei. În noaptea dintre ani. Lama de ras și lacrimile lui Leek, disperarea lui de a opri sângele care țâșnește peste tot și stupoarea lui Shuggie. Am obosit prea tare. Amintirea sandvișurilor cu friptură și unt pregătite în seara de Ajun, în anul în care reușise să se lase de băutură, când mamă și fiu se cuibăriseră pe canapea și mâncaseră ciocolată cu cremă de mentă. Doar câteva instantanee dintr-o viață în care i-ai lăsat pe ceilalți să-ți ia tot și rămâi doar ceea ce ei te lasă să fii: nimic. Iar după, instinctul de a distrugere, atrofierea oricărei iubiri materne, egoismul feroce, nevoia de a pustii totul, de a lovi în cei care te iubesc în ciuda a toate. În Shuggie, ultimul rămas lângă ea, în ciuda avertismentului lui Leek, a rugăminții lui disperate: Nu face aceeași greșeală ca mine. Nu o să se vindece niciodată. Când o să vină vremea, o să trebuiască să te cari. Singurul lucru pe care poți să-l salvezi ești tu. Shuggie, adolescentul care simțise devreme, încă din copilărie, că ceva nu e în regulă. Ceva în el îi părea greșit asamblat. Era ca și când toți își dădeau seama, numai el nu putea spune ce anume e. Era pur și simplu altfel și drept urmare era pur și simplu anapoda. Shuggie, împovărat de iubirea și de responsabilitatea pentru mama lui, încercând să fie altfel decât toți bărbații care i-au distrus viața. Împins către lumea femeilor și înfiorat de virilitatea care lui îi lipsea.
Nimeni n-o să aibă habar cine suntem. […] Putem să fim alți oameni.
Despre violență, despre dependență, vieți distruse și iluzii adânc îngropate, despre viața care merge mai departe și nivelează asemenea unui buldozer totul, însă nu poate vindeca niciodată dezamăgirea, nu poate repara traumele, nu poate opri și nici măcar încetini declinul sufletelor bolnave, însingurate, strivite de dezamăgire, despre o lume care suportă schimbările ducându-și traiul tot mai contorsionat și încercând să se adapteze, despre eșec și limitele fiecăruia este romanul lui Stuart Douglas. Și despre zbaterea continuă de a scăpa de umbrele trecutului, de derute și căderi, și orbiri, și drumuri care nu duc nicăieri, despre spaimele ce te urmăresc și te fac să te arunci cu capul înainte, uitând de tine și de cei de lângă, despre demnitate ultragiată și lupte pierdute, despre aripi frânte, visuri deșarte și realități grele ca plumbul. Despre mormintele care se sapă în noi și pentru care nu există lacrimi. Și în care nimeni, nicio dragoste de om numai poate ajunge. În care doar demonul autodistrugerii sapă. Ceea ce-i reușește extraordinar lui Stuart Douglas este să traseze ferm liniile unei relații familiale traumatizante și imaginea amplă a realității sociale care nu e doar fundalul poveștii, ci chiar punctul ei de iradiere.
(*Nicoleta Munteanu, editor-coordonator Alecart, profesor Merito la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene.)
