Formele de lângă realitate & irealitate: Și cuvintele sînt o provincie, de Adela Greceanu

Am avut ocazia în cadrul întâlnirii Alecart la FILIT din acest an să intru în dialog cu Adela Greceanu prin volumul său de poezie Și cuvintele sînt o provincie, dialog ce a încărcat cu noi înțelesuri și a dat noi forme modului în care m-am raportat la acesta până în momentul respectiv. Contextul a revelat în persoana Adela Greceanu coexistența a două personaje, două euri ce coexistă și uneori se suprapun, alteori se pun în conflict, dar lucrează codependent: jurnalistul și scriitorul. Ca urmare a acestei dezvăluiri, scriitura sa a devenit pentru mine produsul relației acestor două feluri asumate de a fi – unul analitic, ce intervievează realitatea și știe exact ce detalii să extragă din ea pentru a le alătura într-un discurs de actualitate, și unul creator, care dă sens realității, o pune sub semnul sensibilității, al umanului. Pragmatismul e filtrat prin expresie, materializând ceea ce Adela Greceanu numește în diverse interviuri poezia-proză: poveste în căutare continuă de sens, în dialog cu sinele.

Dacă privim poezia-proză în acest sens, Și cuvintele sînt o provincie devine un meta-volum, o poveste despre căutarea semnificației, despre încercarea frenetică de a găsi un raport substanțial și personal între eu și realitatea imediată. Aceste tensiuni existențiale trec pe un fir ce ia forma unei spirale, construind cerc după cerc, sens peste sensul anterior, toate alimentate dintr-o sursă primă, dintr-un punct 0, pe care l-am descoperit în cuvântul provincial.

Provinciala de mine vede toate astea, / dar nu-i nimeni să o privească din spate

 A fi provincial devine condiția personajului liric al volumului, Adila. Ceea ce simte Adila a făcut să privesc cu alți ochi un moment incredibil de familiar, pe care, cu siguranță, l-am trăit cu toții, dar căruia nu i-am căutat până acum un sens. Ești în trafic, în mașină; lăsându-ți mintea să cutreiere, ajungi să conștientizezi ceva banal, dar, în egală măsură, terifiant: fiecare om din fiecare mașină din jur există ca eu de sine stătător, e o ființă care are viața ei, drumul ei, povestea și fricile ei. Mai mult decât atât, tu, pentru ei, ești doar trafic.

A privi realitatea în ochi este, pentru mulți, un simptom al umanității, dar rămâne un simplu reflex, uneori dublat de disconfort, căci revenirea la automatism e rapidă. Pentru un provincial revenirea nu se întâmplă niciodată: după punctul 0 vine punctul 1, 2, iar apoi eterna piruetă în spirala tensiunii, în încercarea de reîncadrare.

Realitatea și irealitatea trebuie despărțite frumos, / așa cum desparți peștele de osul de pește. / Dacă nu faci asta, irealitatea ți se înfige / în inimă, în creier, în ficat, / amestecîndu-se în realitatea lor. / Dar care-i una, care-i alta?

Realitatea Adilei se compune din garsoniera sa din Dristor, din blocul despărțit de cimitir printr-o străduță, din Florăria Mariana de la capătul aleii, din Mariana cu băieții săi saturnieni, din iubișoarele și adolescenții umblând în grup de acolo-colo, din ceremoniile funerare și jaguar merțane / jaguar merțane, din piața colorată și ieftină din spatele blocului și din șuruburi, șaibe, cuie, piulițele vecinului de la etajul 7. Printre toate acestea este ea o provincială, o formă mereu lângă. Toate sunt centrul ei, cele văzute, cele nevăzute, ce se poate spune și ce nu se poate spune. Ea nu e centrul nimănui. Ea rămâne o marginală cu simțurile acutizat deschise către lume, cu dorința de a vedea și de a fi văzută, cu seninătatea uneori atinsă de singurătate, alteori de prea multe cuvinte. Când ea se uită pe geam, nimeni nu privește către ea, nimeni nu vede spinarea de femeie sau de fetiță pe care atârnă o coamă de păr brun. Și astfel, descoperi împreună cu Adila că, dacă ar fi să extragem altceva din colcăiala de sensuri de sub cuvântul provincial, am extrage singurătate.

În plus, / cînd ei spun „copac”, / au impresia că asta înseamnă întotdeauna / același lucru. / Și, la viteza vieții de zi cu zi, / chiar înseamnă. / Dar cînd lucrurile încep să prindă / o viteză mult mai mare, / „copac” înseamnă mereu altceva.

Cea mai mare piedică în găsirea sensului, în reîncadrarea într-un raport stabil cu realitatea sunt tocmai cuvintele, căci și ele sunt o provincie, vizavi de sensurile pline de viață de sub ele. Sunt o provincie, fiindcă nici ele, precum Adila, nu își pot găsi definiția absolută, levitează ca electronii în jurul nucleu, în jurul centrului, niciodată atingându-l, mereu tânjind spre el. Sunt un vârf de iceberg, exact ca Adila, căci se foiesc pe sensurile de dedesubt, sensuri necunoscute și nerevendicate acolo, deasupra. Când e prea multă foială, firul de înaltă tensiune se transformă din spirală într-o mare gaură neagră sau într-o gaură în ciorap prin care intră toată umezeala începutului de noiembrie; când Dumnezeul amintirilor nu dă dovadă de milă (pentru că doar amintirile din bezna copilăriei mai pot salva), Adila decide să nu mai doarmă acasă o vreme. Și atunci…

Unde puteam să mă duc, / dacă nu la tine, / cea mai puternică, / cea mai aspră și cea mai dreaptă?

În a doua parte a volumului centrul își schimbă pronumele la persoana a doua (dacă cuvântului provincial i se alătura cuvântul singur, acum cuvântului centru i se alătură tu). Printr-o apropiere ce curge în repetiții, în rutină, un fast-forward al unui montaj cinematic dinamic, se intră nu în procesul de curățare sau de reparare a realității, ci în cel de anulare a acesteia și a regulilor sale. Gaura din șosetă nu este cusută, șoseta este aruncată cu totul la gunoi. Tu devine cuvântul care cuprinde ceea ce ar putea să însemne mamă, o instanță feminină puternică, aspră, dreaptă, o reflexie a tuturor idealurilor de sine ale Adilei. Prin acest tu, Adila găsește un raport substanțial și personal cu realitatea imediată. Proiectându-se în centru, devine ea însăși un centru, revine în punctul 0. Și când vine primăvara, icebergul se topește.

Ești doar una dintre multele mame / care nu m-au născut / dar care mi-au vrut binele. / și l-ai vrut pentru mine acum. / De urgență. / Așa că iată-mă la ușa ta: / poate vrei să mă naști.

Și cuvintele sînt o provincie ia oamenii provinciali, oamenii care știu că realitatea și irealitatea nu se pot despărți cum desparți oasele de pește de carnea lui moale, oamenii care știu că atunci când spun copac nu înseamnă mereu același lucru și care știu că mașinile nu sunt pur și simplu trafic și le transformă singurătatea în speranță: va apărea un Tu care cunoaște binele, un Tu care ne va naște, un Tu puternic și izbăvitor.

[Vezi AICI videopoemul realizat de Sabina Cojocaru cu versuri din volumul Adelei Greceanu!]

 

*Teodora Gherman, redactor Alecart, este elevă în clasa a XII-a, filo, la Colegiul Național Iași.

Foto: Alina Sava

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!