Numai să nu mai depindă de tine. Să scapi de grija că ce faci te poate pierde sau te poate salva.
Un secol de istorie. Nu cum a fost, ci așa cum a ajuns el la noi. Cum ne-a modelat, cum ne-a contorsionat. Pe noi și lumea în care trăim. Pe cei pe care îi cunoaștem, pe părinți, pe tații și pe mamele lor, pe toți cei pe care nu i-am întâlnit niciodată, dar care au traversat acest secol, l-au suportat, au fost părtași la bucăți din el. Aceste bucăți sub formă de povești de viață constituie materia romanului lui Bogdan Crețu. Un roman despre vinovății și lașități. Despre pierderi, și fugi, și iluzia că suntem stăpâni pe micile noastre vieți, pe micile noastre încercări de fericire. Despre luptele mari și bătăliile aparent neînsemnate. Despre tranșeele pe care le săpăm pentru a ne pune la adăpost. Și despre cât de fragile se dovedesc ele. Despre răul care se făptuiește și despre cel la care suntem martori, despre răul văzut, dar mai ales despre cel nevăzut – la fel de pustiitor – ce se insinuează în jurul nostru și în noi, drapat în cuvinte mari, în credințe, în bine. Despre forme de egoism și încercări de mântuire sau de ispășire. Despre forme de orbire și altele de justificare a ei, despre morți vii sau vii morți, despre cuvinte scrise într-un caiet și rase apoi ca și cum adevărurile pe care le conțin ar trebui definitiv distruse. Fiindcă ele nu sunt salvatoare, ci păstrează manifestarea răului făcut vizibil, a unei conștiințe sfredelite de gândul că omul e în primul rând instinct, că nu se poate ascunde, că răul, istoria te contaminează. Despre vinovății și tăcere. Despre cuvinte și gesturi tandre cu care vrei să ții la distanță trecutul. Despre traume transgeneraționale. Sau, pur și simplu, despre singurătăți și familii fericite. Despre ce se ascunde în spatele fiecărei încercări de a trăi. Într-un secol în care fumul nu a încetat să se ridice la cer.
Și fumul ăla a urcat și el la cer, ca fumul vostru din țigări. Pentru Dumnezeu e totuna, te-ai gândit – tămâie, tutun, carne carbonizată.
Atunci, fumul altarelor pe care urma să fie adus ca jertfă fiul iubit pentru un Dumnezeu și mai iubit, pentru un Dumnezeu înspăimântător. Mai târziu, omul sacrificat pe altarul ideologiilor, al cruzimii, al urii. Imposibil de salvat. Fumul crematoriilor, fumul ce se înalță din toate gropile comune, fumul cu iz sulfuros ce rezultă din faptele și din sufletele oamenilor. Fumul din țigara în care tutunul e înfășurat într-o pagină de Biblie veche. Care ți-a salvat viața, dar nu ți-a putut salva sufletul. Fumul Cuvântului ce nu a avut puterea să oprească oroarea. Și care atunci nu mai este Cuvânt, ci e doar cuvânt. Și, poate, singura formă de protest pe care un bărbat ce a trăit, a văzut și a suportat răul și-o poate permite. Jertfa lui pentru un Dumnezeu ce a văzut și a tăcut e chiar Cuvântul lui Dumnezeu. Care i-a cerut lui Avraam fiul și de atunci mereu alți fii și alte fiice. Fumul din țigara tatălui lui Paul, cel care luptase pe front la Odessa, apoi căzuse prizonier la Cotul Donului. Singura jertfă pe care Dumnezeu o merită. Singura care i se cuvine. Ai ars ani la rând, puțin câte puțin Biblia. La fiecare sărbătoare ți-ai răsucit țigări din ea până ai ajuns la Noul Testament. Ai deschis la întâmplare, ai citit cu voce tare, ai rupt câte o foaie, ai făcut câte o țigară. De Crăciun, de Paști, l-ai fumat pe Dumnezeu cel rău. Și-ai privit cum fumul se ridica spre cerul gol. Viața cu adevărurile și poveștile ei, cu încercările, poverile, justificările și fugile ei, cu eșecurile și împlinirile ei crește și se rotunjește, dobândește densitate. Există o suprafață pe care alunecă pentru un timp, însă apoi plonjează tot mai adânc. Dezvăluind ceea ce nu s-a lăsat văzut, ceea ce a rămas neștiut, înaintând deopotrivă pe verticală, în viscerele fiecărei povești (cea a tatălui lui Paul, a lui Paul și a Irinei, a lui Iancu, a Dianei și a altora strânși în jurul lor) și pe orizontală, căutând mereu noi teritorii, istorii sau fâșii de istorii personale care să recompună o lume. Și un adevăr care nu există în alb și negru, exclusiv în interiorul binelui sau al răului.
O carte despre vinovăție. Ca toate cărțile bune de pe lumea asta.
Din păienjenișul trecutului, oricând se poate ivi un monstru – sau mai mulți – care să te devoreze. Sau, mai grav, care doar să te infesteze. Cu veninul urii, al neîncrederii, al îndoielii, al vinovăției, al lașității, cu iluzia că fericirea e posibilă. Indiferent cât de mult încerci să devii invizibil, să construiești departe de ceea ce a fost sau ai cunoscut despre ce a fost, indiferent în ce te adăpostești sau crezi că o faci. Toate personajele din Și fumul se ridica la cer fug de ceva. Și niciodată nu o pot face pe deplin. Doar că e prea târziu când înțeleg asta.
Tatăl lui Paul e de mult doar o carcasă. De el s-a lipit vina ca o piele prea strâmtă ce sugrumă un organ vital. Vina de a nu fi putut face nimic. De a fi fost între ceea ce i s-a spus că trebuie să fie și să creadă (Îți făceai cruce, nu în numele Tatălui, al Fiului și-al Sfântului Duh, ci al altei Treimi: „V-o cere Neamul, Regele și Generalul Vostru) și ceea ce a văzut și a trăit. Formele ororii. Crimele armatei române. La Odessa. Împotriva hidrei bolșevice reprezentate de copii, femei, bătrâni – evrei. Împotriva unor ochi goi. A așteptării lor, a conștiinței că vor muri. Ceea ce înseamnă că nu vor mai simți teroarea, mizeria, frica. Acestea – și vinovăția – vor fi ale celor ce rămân în viață. Pușca și glonțul îndreptate împotriva unor gesturi simple: nevoia de a bea o gură de apă, de a acoperi trupul unui copil cu un colț de pătură, de a astâmpăra o spaimă ce vine din imposibilitatea de a înțelege ceva de neînțeles. N-ai apăsat tu pe trăgaci, nu ești vinovat. Sângele lor nu-i pe mâinile tale. […] Dar tu știi ce-ai făcut și ce n-ai făcut. […] Și ți-a fost frică. Că de la frică încep toate. Ai fost de față. Nu martor, ci dintre cei care au ucis. C-au făcut-o alții, și nu tu, nu contează. Vinovăția de a fi parte din mecanism. De a descoperi ceea ce nimeni nu ți-a spus, dar iată că unul are curajul acum să o facă. Și nu ești tu acela. De aproape, dujmanu’ e ca mine, e ca copiii mei, ca nevastă-mea. […] Ăștia e niște oameni nenorociți, dom’ maior, nu e ei dujmanu’. De a vedea că atunci când mecanismul e pe punctul de a ceda, există întotdeauna cineva, un alt om, care să-l țină în picioare. Și chiar atunci s-a auzit unul din regimentul doi. Îi omor eu, domn’ maior! Fuga nu e de trupul lui Viziru în care viața și-a cerut drepturile, ci de gestul lui de peste ani de a-l salva de la ispășire, împiedicând nedreptatea abătută asupra lui fiindcă l-a jignit pe prostul satului, om cu putere în partid. Nu fiindcă ar fi făcut ceva, ci fiindcă i-a adus aminte cine este ca bărbat: Bitang! De posibilitatea de a fi salvat, de a fi iertat, de a o lua de la capăt a fugit. De greșeala de a crede că mai merită ceva. Orice. Cu atât mai mult iubirea unei femei. Care moare la naștere. Și care-l face tată, obligându-l să fie într-un altul. De această continuitate încearcă să fugă preferând să fie o absență în viața lui Paul. Ai refuzat după ce te-ai întors din prizonierat să te mai referi la tine ca „eu”. Dar eu nu dispare. Nici măcar când este un viu mort sau un mort viu. Eu e în caietul în care scrie. Deși nu crede în scris și e convins că o face nu pentru a-și aminti, ci pentru a uita. Eu îl împiedică să ardă caietul așa cum e convins că va face. Așa cum tot eu nu îi va da voie lui Iancu să se apropie de butonul roșu pentru a detona totul în jur. Propria vinovăție. Și nici pe Irina să deschidă flaconul de pastile. Poveștile mai mult rău fac: emoționează și dau impresia unei reacții a conștiinței. Creează iluzia că se poate învăța din ororile altora. Suferința nu poate fi scrisă. Nici descrisă.
Unde lovise diavolul? Ca întotdeauna în ce avea omul mai de preț. În ce-l definea cel mai mult. În locul strategic, de care era cel mai sigur.
De miasmele din viața tatălui va fugi mereu Paul. Alături de Irina. Construind o casă la marginea lumii. O casă în care fericirea să se țeasă din gesturi mici, nu din avânturi mari. În care să fugă nu doar de umbra tatălui, ci și de cea a lui Viziru. Paul, care nu a înțeles cine e pronia lui. Și de ce. Bărbatul pe care l-a urât cu toată forța și vulnerabilitatea lui de tânăr imberb și necunoscător în ale vieții. De care s-a simțit amenințat. Fugind de propria slăbiciune, de propria lașitate. Alegerea de a pleca la marginea lumii nu a fost propriu-zis o alegere. A fost o fugă. Una care i-a arătat cine este. Pe care a preferat să o ascundă, pe care nu a privit-o niciodată în ochi. Da, nu era mare lucru ce se întâmplase. A fugit și s-a ascuns într-o carieră decentă, în niște cărți bune, dar nu excepționale, în postura de tată, de soț, într-o iubire ce s-a construit zi de zi. În umbra Irinei. Cea care vrea să-l salveze și acum, când bătrânețea și lipsa de sens par a-i da târcoale. Când nu mai știe cum și cu ce să-și umple zilele. Echilibrul lui, Irina. Cea alături de care a crezut că fericirea lor va fi și fericirea copiilor lor. Și că va ține totul la distanță.
Familiile fericite produc și înghit cantități uriașe de frustrare, de umilință, de compromis, de nefericire. De ce să-și fi fixat singuri standarde care nu li se potriveau?
Iancu, adolescentul însingurat, luat pe sus de trupul Marei și care se leagă de el ca și cum odată cu trupul s-ar putea lega și de ea, iar asta ar însemna iubire, iar asta ar însemna responsabilitate; Iancu, reporterul de război, bărbatul ascuns sub pământ ca într-un mormânt – nici măcar luptând în războiul cuiva, pentru ceva, ci încercând să fugă de el însuși. De trupul gol lângă care a stat o clipă crezând că e gata să i se ofere ca de atâtea alte ori. De trupul Marei plecat deja în altă lume pentru a-l putea elibera pe el. În groapa mormânt în care există un chepeng care nu se poate deschide decât din afară și un buton roșu pe care nu se poate apăsa decât dinăuntru. Având cu sine doar caietul terciuit al unui bunic pe care nu l-a cunoscut, despre care nu știe – și nici nu îi pasă – dacă a fost victimă sau călău. El însuși victimă și călău. Fugind de viața perfectă din casa lui Paul și a Irinei. Mai întâi la Odessa, dar nu pe urmele bunicului, ci de o relație pripită. Și apoi continuând să fugă. De fericirea ridicată ca niște ziduri groase în jurul lui. De prea binele de acasă. De încrederea alor lui. De Mara. În fapt, de responsabilitate. De sine însuși. De ceea ce ar fi însemnat să rămână. Revenind mereu doar pentru a avea de unde să plece. Crezând că poate – și se poate – păcăli la nesfârșit. Un alt mod de a fi un viu mort sau un mort viu. O carcasă în care doar amintirile trăiesc. Dar ele te aruncă în brațele vinovăției. Pentru că asta ești, vinovat.
Orice familie e o sumă de aparențe. Îndeși cât mai adânc gunoiul, deschizi ferestrele, aerisești, dai cu ceva odorizant, gata, toată lumea e mulțumită.
Cu toții fug de ceva. În feluri diferite. Chiar și atunci – sau mai ales atunci – când sunt convinși că nu o fac. Diana e singura care știe că fuge. Și știe de ce o face. Pentru ea, nu a fost o alegere, ci datoria să fie fericită. Pentru că ea era copilul de rezervă în fericirea senină a lui Paul și a Irinei. Cea care nu avea voie să greșească, pentru că de un echilibru este nevoie și, din doi, măcar unul tot trebuie să-și mulțumească părinții. Sora care rămâne pentru că fratele a ales să fugă. Fiica împlinită. Cu un soț bogat, trei copii, o viață de prințesă – pentru toți, mai puțin pentru prințesa care știe ce se ascunde sub stratul gros de kitsch și de compromis care este căsnicia ei. După o iubire din care a fost brusc evacuată. Lăsată în urmă ca un obiect fără preț. După indiferența cu care a acceptat un bărbat față de care nu simțea nimic. Trăind, un timp, cu convingerea că trebuie să se silească să învețe să-l iubească. Renunțarea la pictură, la ea însăși. Depresia. Anxietatea. Sentimentul eșecului. Viața care nu a fost trăită. Viața care a înșelat-o. Viața pe care a înșelat-o. Muntele de frustrări. Flori de câmp pe care și le cumpără singură, din banii soțului, în locul florilor grăbite, fără personalitate, scumpe, primite de la acesta. Trupul aproape mort. Frica de a se elibera. Șansa de a o face.
Era un om bun. De bunătatea lui nu putea scăpa decât prin fugă.
Bunătatea care rămâne agățată de amintirea lui Boboc, calul roib, cu o pată mare, albă. De înțelegerea lui supraomenească. De încrederea lui răbdătoare și necondiționată. Din carnea căruia a mâncat fiindcă frica de tatăl bețiv a fost mai puternică decât loialitatea față de singura ființă ce l-a iubit necondiționat. Prima lecție primită: omul e singura fiară care se poate hrăni din trupul celui ce i-a fost prieten. Și care trăiește apoi o viață cu asta. Bunătatea pe care doar inima unui lipovean mirosind a pește și a mir o poate arăta. Deși ar avea toate motivele să urască. Bunătatea unei femei, pe jumătate încă o copilă, de a încerca să alunge demonii unui om ce nu mai simte că e om. Sau a alteia de a alege să păstreze nu momentele de cădere, ci să răscumpere prin iertare violența și greșelile soțului. Aceste sublime irizări care poate nu răscumpără răul, dar îl fac suportabil. Gesturi mici sau mari de ispășire pentru tot ceea ce am făcut, am trăit, am ratat. Ele sunt ceea ce rămâne când totul în jur se prăbușește, când edificiul iluziilor despre noi se fisurează. Când nimic nu durează și totul nu-i decât deșertăciune. Plătită cu sânge. Cu vinovăție. Cu o fericire abia mai stând în picioare, dar de care te agăți căci e fericirea ta. Cu o fugă. Cu o nouă iluzie. Viața cu ceea ce este. Cu ceea ce faci și ți se face.
Dar ceva din istoria hidoasă care te-a supt și te-a molfăit ca o gură cu măsele cariate și care, când te-a scuipat, nu a mai lăsat nimic din cel dinainte tot se va prelinge și în viața lor. Că nu numai genele se transmit, ci și poveștile. Și acum, că simți că mori, scrii. Ce nu i-ai spus niciodată, pentru că ar fi fost obscen, lași aici. E om mare, să se descurce.
Vinovăția și zbaterea, fuga și pierderea. Răul și binele. Tensiunea dintre ele, fețele lor interșanjabile. Acestea sunt „personajele” romanului lui Bogdan Crețu. Ce poartă în chiar temelia sa marea poveste a omului și a lui Dumnezeu. A omului și a istoriei. A luptei dintre om și Dumnezeu și istorie. A adevărurilor care ne-au scris viețile și a celor pe care le-am scris noi despre ele. Căci și scrisul, încrederea și neîncrederea în cuvânt, e una dintre acele linii de forță ale romanului. Povestea care scrie. Viața care are nevoie de poveste. Chiar și atunci când știi că nicio poveste nu te salvează și nu te împlinește, că nu te răscumpără și nu te vindecă. Povestea ca formă de a uita, ca blestem, ca încercare – mereu eșuată – de a înțelege ceea ce rămâne de neînțeles. Chiar dacă nu se poate învăța nimic din viețile altora, povestea se cere scrisă. La fel ca viața, care se cere trăită.
(*Nicoleta Munteanu, co-fondatoare, alături de Emil Munteanu, a Proiectului Alecart, profesoară MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)
