Ei bine, la gunoi cu ipocrizia, cu minciuna, cu fățărnicia. La gunoi cu corectitudinea politică, cu diplomația, cu bunul simt. Eu am fost, sunt şi voi rămâne tributar unui singur principiu: adevărul, cu orice preț.
Povestea lui Emilian este așezată sub semnul rătăcirii, al cutreierării printre meandrele propriei ființe pline de experiențele trăite în numeroasele companii pentru care acesta a lucrat fără entuziasm, de nopți și de zile petrecute între pereții apartamentului mamei cufundat în atmosfera sufocantă a morții, bântuite de coșmaruri în care apare fantomatic bunica sa, pătrunzându-i într-un labirint tenebros al minții. Emilian pare un tânăr care trăiește doar prin viețile celorlalți „nefiind în stare să își trăiască propria viață”, un personaj care „comentează de multe ori fără să priceapă nimic, își dă cu părerea de multe ori complet eronat și judecă de multe ori din instinct”. Lumea privită prin ochii lui devine un spectacol crud, meschin al singurătății, al unui vid specific morții, al unui complex de superioritate incurabil, iar în prim-plan se află un om care descoase cu fiecare remarcă tăioasă cusăturile realității pătate de bolile unui sistem bazat pe prefăcătorie și mediocritate, atitudini înrădăcinate deja adânc în sufletele oamenilor. Prin urmare, incapacitatea tânărului de a se integra în orice fel de structură socială, de a exista în compania altor oameni, îi va stârni visul de a trăi în singurătate, de a păși pe un drum fără ceilalți, de a-și asuma solitudinea ce îi permite să își proiecteze existența „înăuntrul” său. Viața sa este definită drept o simplă trecere prin lume. El nu va lăsa în urma sa nimic altceva decât un spațiu gol în fotoliul din fața televizorului și un miros cadaveric ce îmbâcsește aerul. Sfaturile pe care dorește să le ofere celor din jurul său, cu speranța că le va putea ilumina conștiința, scot la iveală defectele lumii, distrug fațada sclipitoare construită cu scopul de a ascunde miezul necrotic al umanității și adaugă ultimele contururi ale unui tablou ce înfățișează o lume meschină și pe el însuși în ea. Portretul îl aseamănă cu un „profet” a cărui sarcină este aceea de a umple eterul cu adevăruri incomode, dar necesare. El devine un artist al propriei imagini ideale a sinelui, ce își asumă rolul unui salvator al sufletelor suferinde. Așadar, aroganța, disprețul cu care se raportează la viețile celorlalți, cinismul discursului, sinceritatea satirică, pasiunea pentru un adevăr ce trebuie spus cu orice preț vor ajunge să constituie liniile caracterului tânărului, dar îi permit, în același timp, să pornească într-o călătorie spectaculoasă a schimbării, a înstrăinării și a reîntoarcerii la sine ce se va încheia cu triumful spiritului uman și al vieții în fața deșertăciunii și a nimicniciei.
Nu, colegule, și tu știi la fel ca și mine, adevărata singurătate este cea căutată, cea care aduce satisfacții, care împinge spre contemplare, cea care vine la pachet cu liniștea benefică și îți umple urechile și ființa cu nemișcare fericită. Și nu în izolare se găsește ea, ci între oameni ca o enclavă.
În universul dezumanizării născute dintr-o cruntă banalitate a unei vieți petrecute în același birou, în fața aceluiași monitor, înconjurat de aceiași oameni zilnic, începe povestea lui Emilian cu nopțile petrecute alături de bunica sa și gândurile pe care i le stârnesc aceste amintiri. Idei ce par a diseca lumea pentru a-i descoperi măcar vreun sens prin care să își explice atmosfera onirică, aproape halucinantă, ce pare a descrie fiecare moment al vieții sale. Aceste momente vor stârni un șir lung de reflecții ale tânărului asupra existenței omului și asupra morții cu care simte că e nevoit să doarmă în fiecare noapte în imediata apropiere: „Era de parcă moartea se lipise de ea ca o haina udă. Și mie mi-era frică c-o s-o iau și eu”. Întrebările cu privire la nonexistența sa, frica paralizantă de ceea ce nu-și poate imagina, de ceea ce urmează după moarte, acel vid din care îi este imposibil omului să se întoarcă (“Să plutești într-un vid întunecat. Să devii întunericul”) îi permit cititorului să pătrundă în gândurile lui Emilian, în miezul sufletului său. Iar, în acest teritoriu al haosului, din care etalonul moralității pare a fi dispărut, unde speranța provine din nevoi egoiste, rațiunea dobândește un alt sens și valorile umane sunt contorsionate în mod grotesc, un teritoriu dominat de frica dispariției din univers, ne este oferită posibilitatea de a cartografia vastul univers al ființei noastre – cu toate defectele la vedere, ca o rană supurândă ce ne pătează existența. Emilian aspiră zilnic spre libertatea și singurătatea ce reprezintă o evadare din cumplita lume înconjurătoare, dorință care implică și moartea mamei, devenită nimic mai mult decât o ființă la limita dintre a fi numită vie sau moartă, ancorându-l într-un abis al risipirii și al anilor trăiți în van. Astfel, viața mamei este un „blestem” ce pare a fi transmis dintr-o generație în alta asemenea unei moșteniri sumbre, înlănțuind omul de același apartament „sacru” înainte ca și el să își dea ultima suflare în blocul nereabilitat din apropierea Gării Obor. Caracterul egoist al tânărului este ascuns în spatele rolului de „arhanghel” pe care și-l asumă, manifestat prin oferirea sfaturilor sale tuturor oamenilor care îl înconjoară, într-o manieră brutală, de o tulburătoare sinceritate, cu urme ale unui cinism aproape odios în fiecare replică. Emilian surprinde o perspectivă asupra existenței ce pare a depăși pojghița înșelătoare a lumii, pătrunzând în substraturile sufletelor pline de frici, de obsesii și de vicii, toate umbrite de măști ale succesului, de bani și de dorința obținerii unor poziții înalte în companii multinaționale. În aceste văgăuni ale sufletului își găsește Emilian un scop – acela de a spulbera iluziile, de a zdruncina convingerile și de a-i îndruma pe oameni spre a-și contempla nimicnicia, arătându-le ce se află dincolo de coaja existenței, acolo unde se întinde neantul suferinței și al însingurării.
Nu mă așteptasem să regret moartea mamei.
Cea de-a doua parte a cărții se deschide cu împlinirea unui vis și cu un sentiment straniu de neîmplinire ce pune stăpânire pe sufletul lui Emilian la moartea mamei. Imaginea sumbră a unei macabre reuniuni de familie în aceeași groapă a cimitirului („Bunica s-a înfiorat, a primit-o lângă ea cu brațele deschise.”) și a înmormântării restrânse la care iau parte doar vecinii răsfirați pe cele nouă etaje ale blocului se construiește în timp ce tânărul stă deoparte și privește un ritual straniu refăcând viața femeii care a trecut fantomatic prin lume, lăsând în urmă doar un apartament în estul Bucureștiului sau amintirile unor certuri, ale unor priviri pline de ură pe moment, brăzdate apoi de semne ale regretului și afecțiunii, sentimente ce au fost înecate într-o mare de tăcere, dar care persistă în clipele ceasului de pe urmă. Aceasta este soarta ce pare a-i fi menită și lui Emilian, un viitor pe care el doar îl poate lua în primire după modelul mamei sale, un spirit frânt, încremenit, înfipt în fotoliul sufrageriei, „un scaun ca o viață”. În aerul apăsător al camerei, afundat în mirosul pătrunzător al lumânărilor, începe Emilian să își contemple existența, să caute un sens, cuprins de panica instaurată de imaginea mamei, dăinuitoare în timp, ce îi bântuie existența, indiferent de câte ori încearcă să îi alunge prezența cu un oftat de ușurare. O stare profundă de angoasă îi cutremură ființa, lăsându-se purtat de amintirile femeii cu care a trăit până atunci, amintiri ale palmelor ei grele, imagini cu ei doi și-o umbrelă ruptă, cu ei doi într-o viață mohorâtă, pierzându-se printre zilele ce par trase la indigo, contopite una cu alta, „lipsite de importanță, goale de substanță, fără semnificație”. Acestea se înșiră în fața ochilor tânărului dând formă unei existențe lipsite de realizări, de experiențe, „insipide”, în care îi este imposibil să își contureze limitele propriei ființe – o imagine pictată în tonuri sumbre, cu note vicioase ale unui suflet care a rătăcit prea mult pentru a-și mai găsi locul. Astfel se naște un sentiment de pierdere a sinelui, Emilian devenind un hoinar în labirintul tenebros al propriei conștiinței, ce poposește în nopți și zile trecute în viteză, refugiat în camera mamei, „chircit în pat” ca un copil care ia perna în brațe, încercând să uite. O parte a ființei sale pare a fi murit, rămasă alături de trupul mamei sale, închis definitiv în sicriul coborât în groapă. E momentul în care e pus în fața unor întrebări profunde: „Trebuie musai să îmi justific, cumva, locul pe acest pământ? Pentru a nu fi acuzat de irosire a vieții?”. Emilian răspunde acestor gânduri, justificându-se că menirea sa nu există întrucât nu o caută. El se lasă purtat de un fir al vieții, al destinului față de care nu are vreun control, agățându-se cu disperare de existențele altor oameni, în timp ce doar privește critic lumea înconjurătoare, analizează, comentează, trăind ca un spectator al propriei povești.
Și să le mulțumim și lor, poeților, că ne ajută să înțelegem mai bine lumea. Ei sunt adevăratele noastre comori. Să nu uităm asta niciodată și vom răzbi mereu. Cu porci sau fără porci.
După ce abandonează apartamentul nerenovat din București, ce a devenit doar o altă marcă a unei realități sufocante, lipsite de valori, al cărei haos pare a înghiți existența tuturor, Emilian se mută într-un sat unde își descoperă un rost de care să se simtă legat: „și am știut pe dată: ăștia erau oamenii mei. Zilierii. Chinuiții sorții”. El se vindecă de neîncetata stare de risipire a vieții, subsumată nefericirii și unui sentiment profund de însingurare, ajutând oamenii fără a încerca să își mai satisfacă aroganța, să hrănească din nou imaginea „arhanghelului”. El dorește să spulbere iluzia din sufletele atâtor oameni, cum că viața va fi frumoasă și fericită, lipsită de consecințele trecerii anilor și ale îmbătrânirii, chiar dacă asta înseamnă si reducerea vieții la un diagnostic al bolilor mintale, un suflet rătăcind prin anticamerele nebuniei, un „nerezolvabil” trimis și închis într-o sală a spitalului nouă. Acest ultim capitol arată felul în care Emilian își capătă credința, demonstrând că doar prin intermediul unui „celălalt” putem să dăm un sens vieții, să evităm destrămarea interioară provocate de mirajele unei lumi necruțătoare.
Elementul „surpriză” al romanului scris de George Dumitru constă în disponibilitatea omului de a se schimba, surprinzând fiecare pas pe care îl urmează în confruntarea neîncetată cu prezentul. Piedicile există și au rolul de a-i înfățișa viața și „toate zilele de azi” așa cum sunt ele, pline de frumusețe, dar și deprimare, pline de frig, dar și de lumină. Descoperirea concluziilor ce îi însumează esența arată că la finalul acestei călătorii spectaculoase, Emilian dobândește cel mai prețios dar, el învață să trăiască și suntem lăsați să medităm la un portret al omului insensibil din a cărui singurătate părea imposibil să se sustragă, dar care devine o întruchipare a valorilor umane, redescoperite în împrejurările gri, înăbușitoare, sufocante ale lumii contemporane. Romanul oferă măsura încrederii în umanitate și în regăsirea omenescului, dar și o subtilă meditație asupra poeziei (propriu-zise) și a poeziei de a fi, surprinsă ca un mod de a înțelege existența și de a o face suportabilă. Întrucât poezia poate însemna „a trăi”.
*Andrei Chiriac, elev în clasa a IX-a, mate-info, la Colegiul Național Iași, debutează în Alecart cu acest articol. Anul acesta a obținut Premiul I la faza județeană și s-a calificat la faza națională a Olimpiadei de Lectură (OLAV).
