În numele Tatălui: Siddhartha, de Hermann Hesse

A trăi înseamnă a căuta, a căuta înseamnă a greși. A greși înseamnă a suferi. Doar în sine se va găsi sfârșitul suferinței, sfârșitul căutării.

Călătoria personajului lui Hermann Hesse, protagonistul romanului cu același titlu, este povestea Omului ce rareori reușește să găsească un răspuns definitiv întrebărilor și provocărilor existenței. A Omului care, asemenea râului barbian, este o „oglindă călătoare”, un „un cer mobil”.  Romanul redă conflictul și cugetările care îl frământă pe Siddhartha de la începutul până la sfârșitul vieții sale și revelațiile la care ajunge, dar care nu-l împiedică să se afle mereu în căutare, într-o ipostază interogativă față de sine și de ceea ce trăiește. Dintre numeroasele chipuri pe care le cunoaște Siddhartha se remarcă două, aflate în raport de continuitate unul față de celălalt, dovadă a mișcării ciclice a lumii și a timpului: cel de fiu și acela de tată.

Siddhartha, fiul

Siddhartha cunoștea mulți brahmani preacinstiți, mai ales pe preacuratul, învățatul și peste toate preacinstitul său tată. Acesta merita toată admirația […], dar până și el, cel care știa atâtea lucruri, ducea el oare o viață împăcată […] nu era și el numai un căutător, un însetat?

Viziunea lui Siddhartha asupra părintelui său este întocmai cea a unei monede cu două fețe. Admirația ce i-o poartă este incontestabilă și profundă, o realitate de neclintit datorită tuturor învățăturilor pe care le-a primit de la acesta și în funcție de care își modelează credințele și traiul din prima parte a vieții. Cu toate acestea, Siddhartha ajunge la un punct în care pune căile tatălui la îndoială – tatăl care, în ciuda respectului pe care i-l poartă fiul, nu va ajunge niciodată la mântuire cu adevărat, nu va găsi Nirvana pe care încearcă să o atingă prin învățăturile brahmanilor. Relația dintre cei doi este guvernată de percepția lui Siddhartha asupra părintelui, care se frânge în două perspective prin care acesta se raportează la el de-a lungul vieții: cea de dinaintea plecării la șamani și cea de după.

În prima parte a vieții, fiul urmează negreșit și obedient toate poruncile și învățăturile părintelui, câștigând admirația celorlalți brahmani pentru iscusința de care dă dovadă în asimilarea artei lor, perfecționându-și căile, adoptând un mod precis de a fi și de a gândi, nutrind un profund respect față de tată. Respect, niciodată apropiere. Siddhartha s-a legat de tatăl său precum un discipol o face față de mentor – prin supunere, respect, ascultare, dar nu prin iubire. Mai târziu aflăm că, la începutul drumului său, Siddhartha nici nu știa cum să iubească. El știa doar să admire. Acest fapt a impus o anumită înstrăinare între cei doi, o distanțare ale cărei consecințe sunt în special vizibile în momentul alăturării lui Siddhartha șamanilor din pădure și pe parcursul întregii  călătorii care urmează și în care percepția fiului asupra tatălui se schimbă. Când calea acestuia nu mai pare a fi drumul potrivit pentru Siddhartha, părintele se reduce, în ochii tânărului, la nimic altceva decât la un mentor de la care nu mai are nimic de învățat, în ciuda respectului și admirației desăvârșite pe care continuă să i le poarte chiar și în urma acestor revelații. Din acest motiv, amintirea tatălui cade într-un con de umbră pentru mult, mult timp, prezența sau influența sa nefiind evocată nici după plecarea de la șamani, nici după întâlnirea cu Buddha, nici după „deșteptarea” lui Siddhartha din viața deșartă pe care a trăit-o atâția ani alături de Kamaswami – chiar dacă ele reprezintă momente importante ale dezvoltării sale, de renaștere și de regândire a acțiunilor trecute, care ar fi trebuit să îl trimită, chiar și pentru câteva clipe, înapoi în locul de unde a plecat. Totuși, Siddhartha nu se întoarce niciodată acasă, deoarece acasă el se afla în postura de discipol – fie al tatălui, fie al unei învățături mai presus decât ei amândoi, urmată de toți brahmanii în aceeași manieră. Viața lui alături de tată nu au servit decât drept o pregătire a lui Siddhartha pentru scopul ce și-l găsește mai apoi la Gautama: aflarea propriei căi în afara oricărei învățături, atingerea mântuirii prin sine însuși. Pentru ca Siddhartha să-și descopere drumul de unul singur, a avut, așadar, inițial nevoie de exercițiul admirației căii altora, din care să învețe, să preia, să analizeze, să plece cu o sumă de credințe și de aptitudini pe care să le folosească mai târziu pentru a găsi un răspuns prin sine.

Astfel, timpul petrecut acasă și relația dintre tată și fiu devin, în ochii acestuia, numai o etapă care a fost depășită și care trebuie să rămână în urmă în virtutea continuării desăvârșirii. Acest Siddhartha de la început este un tânăr rece, țintind întotdeauna depărtările și tratând apropierile cu un aer atotștiutor, fapt ce strălucește în special prin prisma relației sale cu Govinda, prietenul din copilărie a cărui importanță o conștientizează numai la sfârșitul vieții – o persoană cu știința empatiei, însă fără simțul acesteia.

Siddartha, tatăl

Până în momentul în care devine, la rândul său, părinte, Siddhartha se schimbă fundamental. El continuă drumul pe care promite să se îndrepte odată cu plecarea de acasă, îl întrerupe, se abate de la el, revine, cade, se ridică. Se leapădă de eul anterior în grădina lui Buddha, găsește răspunsuri ce se dovedesc mai târziu a fi de prisos, privește cum lumea din jur se transformă, se dezbină și se unește într-un fluviu continuu al repetițiilor de destin. Ajunge să cunoască Sansara și să trăiască multă vreme în greșeală, captiv ispitelor și desfătărilor deșarte ale oamenilor-copii. Ajunge să cunoască dezgustul de sine și dorința de moarte. De la fiu și până la tată, în Siddhartha se nasc și se sting mulți oameni a căror cenușă zămislește persoana care este la sfârșit bărbatul – cineva matur, aflat într-o relație mai armonioasă cu sinele și cu lumea din jur, mai liniștit și mai cumpătat, cu o viziune ce nu este limitată la obiectul căutării sale neobosite din pricina căreia a plecat inițial. Însă nici măcar această înțelepciune nu îl face pe Siddhartha atotștiutor, iar viața îi pune încă o dată în cale un obstacol în fața căruia se dovedește la fel de neajutorat precum oricare om-copil: apariția fiului alături de el.

Aspectul fundamental care îl deosebește pe Siddhartha în postura de tată de Siddhartha în ipostaza de fiu este abilitate de a simți iubire adevărată, totală, dezarmantă, UMANĂ, iubirea zadarnică, încărcată de suferință, dragostea de neclintit față de altceva sau de altcineva, iubirea care nu are o explicație, dar care pulsează negreșit prin fiecare fibră a ființei sale: Într-adevăr, niciodată nu reușise să renunțe la el însuși, dăruindu-se în întregime unui alt om, să uite de sine, să săvârșească nebuniile iubirii de dragul cuiva. […] Dar îl iubea și în dragostea pe care i-o purta îi erau mai dragi, acum, durerea și grija decât îi fuseseră fericirea  și bucuria înainte de venirea băiatului său.

Până să devină tată, Siddhartha a suferit: a simțit pierderea și slăbiciunea, deznădejdea, frica, s-a simțit neputincios și înstrăinat de sine – așa cum se întâmplă în momentul plecării din oraș și al conștientizării tulburărilor pe care le-a cunoscut până atunci sufletul lui: N-au decât să-l mănânce peștii pe acest câine cu numele de Siddhartha, pe acest nebun, acest trup în care s-au aciuat stricăciunea și putrefacția, acest suflet adormit și călcat în picioare!. Cu timpul, această durere îi conferă senzația existenței în cadrul unității naturii și a universului prin apropierea lui de condiția umană: imperfectă, sensibilă și plină de păcat, găsindu-și frumusețea tocmai prin aceste defecte și trăind armonios cu lumea din jur. Siddhartha tatăl este Siddhartha omul, cel care suferă și care iubește întocmai cum simte și se chinuie oricare altă persoană. Acest fapt îl determină să încerce să se apropie de fiu într-un mod diferit de cel în care propriul tată s-a apropiat de el: înțelegând acum sufletul și ieșirile de revoltă sau de furie ale tânărului, el stăruie să-l îmblânzească nu prin supunere, ci prin bunătate, prin stabilirea unei relații de egalitate între ei – ce sfârșește, însă, plasându-l pe Siddhartha mai prejos în ochii băiatului. Căci îngăduința e de neiertat pentru orice tânăr: Tatăl acesta nu avea nimic din ceea ce ar fi putut să-l încânte, nu avea nimic din ceea ce ar fi putut să-i inspire teamă. Din neștiință, îngâmfare și ură oarbă față de părintele său, băiatul ajunge să fugă de acasă, rănindu-și profund tatăl, lăsându-l în urmă suferind și deznădăjduit. Astfel, plecarea copilului declanșează întoarcerea simbolică acasă a lui Siddhartha.

Siddhartha se opri, se aplecă deasupra apei pentru a o asculta mai bine, iar în apa care curgea molcom își văzu chipul oglindit și în chipul acesta oglindit sălășluia ceva ce i-a trezit o amintire, ceva învăluit de uitare, și atunci, încordându-și mintea, își dădu seama despre ce era vorba: chipul acesta semăna cu un altul pe care el, cândva, îl cunoscuse și îl iubise și de care îi fusese teamă. Semăna cu chipul tatălui său, brahmanul. Și își aduse aminte cum, cu multă vreme în urmă, pe când era încă un băiețandru, îl silise pe tatăl său să-l lase să intre în rândul penitenților, cum își luase rămas-bun de la el, cum plecase și nu se mai întorsese niciodată. Nu suferise, oare, și tatăl său din cauza lui la fel cum suferea el din cauza propriului fiu? Nu murise, oare, tatăl său de mult, singur, fără să-și fi revăzut fiul? Nu era, oare, toată aceasta o repetare?

Ciclul fiind acum împlinit, chipul părintelui învăluit de uitare iese la suprafață chiar prin el, din străfundurile acestui nou Siddhartha ce exercită o mult mai profundă înțelegere a consecințelor plecării de acasă și ale părăsirii tatălui în tinerețe. Amintirea tatălui revine, de fapt, în urma umanizării personajului, din moment ce toată suferința simțită de acesta la rândul său, când Siddhartha însuși își părăsise părintele și casa, a venit din ceva străin învățăturilor cărora marele brahman le-a dedicat viața, străin meditației și postului. A venit dintr-un simțământ pur omenesc al iubirii filiale necondiționate, care îl ajunge acum și pe fiu și îl supune aceluiași chin pe care a trebuit să îl ducă și părintele său cu ani în  urmă. Așadar, ceea ce face posibilă această revelație, această conștientizare a durerii provocate și, deopotrivă, regretul ei este înțelegerea/ trăirea suferinței – o suferință provocată de tot ceea ce este iubirea, deci, de tot ceea ce este uman.

Călătoria lui Siddhartha nu se încheie cu lepădarea de orice durere și de orice îndoială precum e convins că se va întâmpla la început de drum. Totuși, el va atinge viața împlinită la care râvnește încă din tinerețe. Taina păcii lui Siddhartha s-a dovedit a fi nu fuga de om, ci îmbrățișarea lui deplină; nu ascensiunea mai presus de lumea aceasta apropiată, întinată de blasfemie și de nedreptate, ci găsirea frumuseții și a liniștii în sânul răului, al suferinței, abilitatea de a o înțelege și de a deveni una cu ea și cu tot ceea ce se leagă prin ea în univers – de la stele și natură până la persoane îndrăgite, precum un fir nesfârșit de apă curgătoare ce le aduce pe toate împreună. Precum bătrânul fluviu cu apele lui mereu aceleași, mereu altele.

Vasudeva îl învață pe Siddhartha să se închine fluviului, să caute în șopotul său seninătate, răspunsuri, adevăr. Cei doi se raportează la fluviu întocmai ca la o zeitate – apa ce unifică, se schimbă, trece, însă își continuă cursul. Pe alocuri limpede, în alte părți, mocirloasă, curgând mereu în ciuda oricărei urgii care îi tulbură străfundurile, niciodată oprindu-se pentru a se desfăta cu razele strălucitoare ale soarelui într-o zi frumoasă sau pentru a jeli din pricina fulgerelor ce îi cutremură valurile pe vreme de furtună. Motivul fluviului cuprinde motivul vieții umane, mereu în mișcare, imprevizibilă, în ritmul căreia Siddhartha tatăl, devenit Siddhartha omul, își găsește în cele din urmă liniștea – prin acceptarea propriei condiții, prin iubire & prietenie: „Dar murmurul, acord eternizat/ Neîncetat mărirea ta o plânge;/ Și-ntregul tău trecut, pietrificat,/ În unda potolită se răsfrânge.” (Ion Barbu- Râul)

De aceea, romanul Siddhartha al lui Hermann Hesse nu conține numai o poveste a omului sau a înțelepciunii individuale, ci ascunde o poveste a vieții: Tot ce-i trecător se schimbă repede.

 

*Luiza Sfîcă, redactor Alecart, este elevă în clasa a IX-a, filologie, la Colegiul Național Iași.

 

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!