Sieranevada e un film 100% românesc: cine altcineva ar fi putut produce în afară de Cristi Puiu un praznic de trei ore în care personajele trăncănesc aproape schizofrenic în ritmul intens al dramelor personale? Toată acțiunea aceasta minimalistă, ridicată la scară universală, se petrece într-un singur apartament din Colentina, printre uși și văicăreli, unde nimeni de fapt nu s-a adunat pentru parastas sau cinstirea răposatului, ci pentru a-și flexa și încorda propriul ego în fața celorlalți. Acestea sunt elementele ce i-au dat suflul necesar peliculei să obțină nominalizarea la Cannes pentru Palm d’Or și 6 premii Gopo.
Toți trebuie să se întâlnească la parastas într-o zi de ianuarie. Oamenii din film se întâlnesc să facă pomană tatălui mort sau lui Emil, vecinul de pe scara blocului din Colentina, dar trăiesc în continuare în iluzia propriei dramei existențiale, neputând converge spre a ține slujba în litera tradiției, obținând de fapt o reprezentare în miniatură a naturii umane în splendidul său penibil.
Filmul începe de altfel cu o dispută stupidă în mașină și nu orice mașină, un X3, între Lary (Mimi Brănescu) și soție despre costumele Disney și pantofiorii necorespunzători pentru spectacolul de balet al fetei lor. E evident că problema nu e de fapt nemulțumirea fetei sau stereotipia, ci faptul că fetița nu poate purta aceeași rochie cu a colegei în același spectacol.
Cu excepția acestei scene, și a unui lamento în mașină a lui Lary, întregul film se petrece în apartamentul tatălui sau al lui Emil, răposatul, din Colentina, unde ușile se deschid și se închid delirant (la fel ca dialogurile) în așteptarea preotului pentru oficierea slujbei și începerea festinului. Așteptăm împreună cu aceștia aproape două ore pline de dialog continuu să apară preotul pentru a oficia slujba – e un fel de recuperare a ceea ce lipsea din Aurora probabil. Camera de filmat stă înțepenită cu obstinație pe holul apartamentului, în spatele ușilor, surprinzând printr-un filtru rece și sec absurdul situațiilor. Se leagă aici un fel de relație empatică cu protagonistul raisonneur, medicul jucat de Mimi Brănescu (o formă de continuitate cu Moartea domnului Lăzărescu), prin detaşarea și alienarea imaginii. Se creează de altfel și o notă de familiar, aproape antologic.
Cristi Puiu așază în scenă imagini emblematice ca holul întunecat de la intrarea în bloc pe unde se perindă locatarii să citească plata întreținerii – o foaie scrisă de mână sub un panou cu geam de sticlă, biblioteca stereotipă cu sertare şi vitrină, oala cu sarmale, TeleEnciclopedia etc.
Până și radioul din bucătărie sau din mașină care mai aruncă din când în când în fundal un jingle sau All That She Wants de la Ace of Base reliefează contrastul dintre realitatea oamenilor și spiritualitatea afișată. O ironie extraordinară pe care privitorul o resimte prin aerul persiflant al lui Lary.
La nivelul discuțiilor însă lucrurile stau puțin altfel, toți cei prezenți la „veșnica pomenire” aflându-se sub același semn. Personajele lui Puiu sunt lăsate să vorbească în voie, ele nu mai au vreun sentiment a ceea ce trebuia să însemne praznicul, ci resimt acut doar drama imediată, îi preocupă momentul. Într-un fel e o reprezentare a vieții noastre de zi cu zi. De parastas cu parastas. Și o ciocnire între toate tipologiile ce pot fi prezente la un astfel de eveniment: Lary – placidul – și soția sa acidă care își ia tălpășița pentru a-și satisface mofturile, fratele său, militarul, care destăinuie că „frica este motorul acțiunii umane” și trăiește numai în aceasta, Gabi şi Sandra, soţia lui, fata răposatului, arțăgoasă și sensibilă și copilul lor nou-născut ce se trezește chiar în clipa când slujba ia sfârșit, soția lui Emil, mama, melancolică și absentă o bună parte din film, tanti Evelina, cu căciulă de blană, ce propovăduiește regimul ceaușist, cumnatul mortului, un soi de libidinos de cartier, care îşi înșală nevasta și pe care soția sa, cu lacrimile șiroindu-i, îl demască în fața tuturor celor prezenți, cu detalii mult prea intime: „Dacă nu aveam vibrator, mă lăsa de mult, așa mi-a spus”. Copiii adulterinului Tony Mexicanul: Cami, fata tânără care e în faza de rebeliune şi care aduce la parastas o croată beată și Sebi, subțirelul cu ochelari, abia descoperind internetul și părțile mai ciudate ale YouTube-ului în căutarea adevărului se crede un Cristofor Colombo (da, detectivul) al evenimentelor 9/11 sau Charlie Hebdo. Preotul ce mimează din reflex interesul și aruncă parabole cu a doua venire a lui Iisus vorbind despre un taximetrist. Un singur cuplu e relativ calm în tot conflictul: soțul este un profesor de matematică ce se declară „echidistant” în disputa despre 11 septembrie, iar soția lui e un personaj aproape mut, cu șepcuță de piele, ochi înlăcrimați și batistă în mână.
Toți, dar absolut toți, trăiesc o dramă existențială profundă, din punctul lor de vedere, pe care simt nevoia să o exprime, iar parastasul le dă prilejul întâlnirii ȘI comunicării DE SINE. E o copie, un contrafact al dialogului, oamenii se plimbă în apartament fără noimă căutând ocupație în fața praznicului ce întârzie sau negând drama ce tocmai s-a petrecut acum 40 de zile.
Sufrageria e spațiul unde festivitatea principală se ține cu surle și trâmbițe: demascarea adulterinului, însă bucătăria familiei rămâne camera de regie. Mâncarea care întârzie, perindatul personajelor la fumat, punerea la cale a împăcării – bucătăria e singurul loc unde personajele dialoghează, în rest ele aleargă în jurul propriei cozi.
În spate Cristi Puiu ascunde și un comic de limbaj „pentru ca să” potențeze absurdul și penibilul situației. Sintagme stereotipe: „Informează-te!”, „Caută pe net”, „Or fi americanii retarzi, dar…”, arta culinară invadată de supe thailandeze: „Tom Yum” şi „Tom Kha Gai” ș.a. afundă dialogul personajelor în același absurd și falsitate care le marchează întreg comportamentul. Se conturează astfel, întocmai filmelor mari, o antologie a mărturiilor a ceea ce înseamnă parastasul sau poate chiar orice reuniune de tipul acesta.
Singurii care ies învingători din epopeea pomenirii sunt Lary și Relu, fratele său – cei care cunosc adevărul și se situează undeva deasupra celorlalte personaje prin detașarea și ironia pe care o au, un fel de trimitere probabil și la perspectiva tatălui în fața a ceea ce se înfățișează.
Ei, cei doi bărbați, sunt probabil cei ce salvează Sieranevada de la a fi un documentar al dramei de familie devenită dramă socială a incomunicării prin forța de a rămâne departe de avalanșa de absurd ce se află în fața lor – sau poate chiar umor cathartic – ce face din film un periplu care chiar funcționează cu răbdare.
În tot acest delir, cu o familie și relații șubrede în realitatea imediată, dar trainice în amintire și spirit, Nușa, soția lui Emil, trebuie să ducă la capăt un ritual pentru cel ce a înșelat-o o viață întreagă. Ăsta da stoicism.
*Tudor Berbinschi, proaspăt absolvent al Colegiului Național Iași, a condus timp de trei ani revista Alecart. În prezent, este coordonator al proiectului Alecart, în postura de ArtDirector.
