Omul și dublul său. Scriitorul și dublul său. Memorie și fantasme literare: Silex, de George Cornilă

Ce înseamnă silex?

E o piatră sacră, dăruită de zei primilor oameni. Aceștia au crezut că darul avea menirea să ajute și s-au bucurat nespus, dar, de fapt, era o probă. Zeii erau puși pe șotii. Le-au dat oamenilor un lucru care putea să-i urce pe culmi nebănuite, dar să-i și distrugă.

În 2009, în două scrisori adresate criticului Nicolae Manolescu, publicate în România literară, Ioana Pârvulescu își pune întrebarea Ce înseamnă plumb? pornind de la poezia lui George Bacovia. În 2025, dorindu-mi să urmez modelul Ioanei Pârvulescu pentru a pătrunde mai adânc în romanul lui George Cornilă, îmi pun și eu aceeași întrebare despre piatra dură care dă titlul unei povești fascinante despre literatură, despre om și despre puterea literaturii de a-l scrie pe acesta. Deci, ce înseamnă silex? În primele 270 de pagini, George Cornilă nu pare că-și propune să ofere vreun răspuns la această întrebare. Își spune povestea fără intenția de a strecura prin paginile cărții vreun indiciu sau vreo explicație, de parcă titlul romanului ar fi doar unul decorativ, pus dintr-un soi de admirație pentru muzicalitatea cuvântului silex. Propriu-zis, silexul este o rocă foarte dură care, odată șlefuită, devine deosebit de frumoasă. Către sfârșitul epocii bronzului, silexul înlocuiește bronzul și este folosit pentru lamele cuțitelor, aztecii considerând că praful de silex are și puterea de a închide rănile oamenilor, la fel cum piatra cauzează și deschiderea cărnii omului, sfâșierea ei.

Am știut dintotdeauna că doar literatura te poate salva.

Romanul lui George Cornilă nu spune povestea unor civilizații antice care se folosesc de silex pentru a supraviețui, la fel cum nu are nici rolul de a pătrunde în mineralogie. Silex spune povestea unui scriitor care, odată ce suferă un accident de motocicletă, devine suma tuturor personajelor cărora le-a dat vreodată viață în romanele sale. Pierzându-și memoria, el se pierde pe sine și este nevoit să alerge prin amintiri pentru a-și reface sufletul. Dar amintirile îi sunt cristalizate de vitalitatea cărților care au supraviețuit accidentului și s-au infiltrat în realitate. Stând sub duritatea și pericolul pietrei silex, romanul studiază puterea gândirii de a se întoarce împotriva omului, chiar dacă aceasta pare să fie cel mai de preț dar al omenirii. Cândva spectaculoasă, mintea i-a oferit scriitorului forța de a clădi lumi infinite în care să depășească limitele realității, dar odată ce aceasta este pusă sub semnul suferinței absolute, se pierde în sine și creează propriul mecanism de apărare prin care împletește imaginarul cu realul. La fel de periculoasă ca silexul, mintea se transformă într-o armă, o sabie cu două tăișuri care cândva avea rolul de a pune un pansament peste rănile vieților incomplete, dar, odată fisurată, s-a întors împotriva adevărului. Iar din toată această luptă, învingătoare este doar povestea.

Așa cum literele rearanjate dau cuvinte diferite care formează apoi discursuri și poezii și romane, așa și experiențele, emoțiile, o substanță în creier sau o alta te reașază, te transformă în altceva, și puse într-o anumită ordine și în anumite cantități, miliarde de combinații, dau rezultate nebănuite. Poate că nu putem să aflăm vreodată cine suntem sub atâtea straturi, care ne e acel nucleu dur pe care-l simțim că se fisurează tot mai mult cu trecerea anilor și ne aflăm damnați să ne purtăm scurta existență străini față de ceilalți, străini față de noi înșine.

Silex este testamentul unui suflet genial care ajunge să fie scris de propria literatură. În momentul în care povestea capătă o putere absolută, iar memoria este grav mutilată de destin, omul este salvat de personajele care și-au pus amprenta asupra cursului vieții lui. Asta se întâmplă cu personajul lui George Cornilă din Silex. Fiind victima unui accident în urma căruia își pierde memoria, el este salvat de propria rezervă de povești scrise sau traduse, fapt ce dovedește că umanul din noi este intangibil în fața uitării atunci când este „alimentat” de literatură. Singurele dovezi existențiale cu care rămâne sufletul scriitorului din roman sunt dragostea pentru soție și fiică, admirația pentru prietenul genial din tinerețe și universul literar construit de-a lungul anilor. La întrebarea cine este cu adevărat personajul lui George Cornilă nu putem găsi cu exactitate un răspuns, la fel cum nici ce înseamnă silex nu putem ști cu adevărat. Certitudinea în romanul Silex se naște numai în miezul poveștii, povestea fiind cea mai sinceră, incapabilă de minciună. Un scriitor ca cel din roman poate minți, inventa sau exagera, dar povestea este mereu verosimilă, o intersecție de adevăruri trăite în imaginar, un buchet de amintiri născute din dorințe lăuntrice ce nu și-au găsit împlinirea în real. Silex devine o mărturie a umanului care supraviețuiește morții chiar și în momentul în care aceasta amenință destinul unui om. Chiar dacă pentru scriitorul din romanul lui George Cornilă realitatea pare a fi fisurată, spartă într-o multitudine de ipoteze ce nu pot fi demonstrate, adevărul existenței sale se concretizează prin dovezile că sufletul său a fost și este capabil să iubească. Pe soția lui, Isabel, pe Eva, fiica sa, pe Abel, prietenul din copilărie, pe Goliadkin, dublul său și pe toate personajele cărora le-a făcut loc în sufletul său în momentul în care le-a dat viață în manuscrisele sale. (Corectându-mi scrisul, parcă mă corectam pe mine.)

Dintotdeauna mă tulburase prezența ei. Și absența.

Suferința de a-ți uita trecutul trăit devine în romanul Silex o boală incurabilă care atentează la liniștea unei vieți în care literatura este doar un univers de evadare, nu unul din care trebuie să evadezi, iar scriitorul devine pacientul bolnav ce-și caută tratamentul în fiecare poveste pe care și-o însușește, făcând-o parte a existenței sale. Cea care apare în viața lui ca un medicament administrat la ore fixe este Eva, fiica miraculoasă care reprezintă partea stabilă din tatăl acum pierdut într-un prezent metamorfozat. Purtând numele simbolic al primei femei de pe Pământ, Eva devine pentru tatăl ei o prelungire salvatoare, menită să-i ducă talentul mai departe și să răsară ca o undă luminoasă în amintirile opace. În amalgamul de incertitudini din care scriitorul nu poate ști dacă a vizitat vreodată Africa situată sub semnul fricii viscerale, dacă a avut o soră pe nume Adriana, dacă a eliberat vreodată păsările ținute în captivitate sau dacă mama lui a vorbit cu spiritul lui Eminescu, Eva și iubirea pe care i-o poartă acesteia reprezintă singurele elemente certe de care nu s-ar putea îndoi niciodată. Eva este pentru tată un organ al lui, un apendice, un membru, o prelungire în spațiu și mai apoi în timp, o continuare, un mod de a mai trăi prin ea. Ea împrumută talentul neîmplinit al tatălui său în pictură și îl duce mai departe, meticulozitatea și fascinația sa pentru artă amplificând iubirea paternă a scriitorului. Odată cu iubirea pentru Eva se naște în roman și un album fotografic care se folosește de tablouri celebre sau inventate pentru a imortaliza stările incerte ale scriitorului. Acesta rătăcește dintr-o lume în alta, viața sa putând fi studiată pe o axă cronologică a artei. Visceral, el poartă în sine urmele schițelor desenate de tatăl lui rupte de neica Bartolomeu, sculptorul de monumente funerare, tablourile întunecate ale lui Caravaggio care i-au marcat copilăria și tinerețea (Trebuie că am primit vestea cu expresia de groază și uimirea din ochii Medusei lui Caravaggio), tabloul inexistent al unui Iuda anacronic spânzurat, pictat de pictorul fantomă Antioh Zeugma, care, la fel ca scriitorul Herbert Saunders, devine doar un alter-ego al scriitorului, Enigma lui Gustave Doré, pânză în fața căreia Eva stă neclintită, picturile lui Lucas Cranach cel Bătrân, Stejarii înrudiți cu ai lui Andreescu și Șișkin sau operele pictorului olandez inventat Sebastian Loh pe care-l vede ca pe o amenințare în viața Evei (probabil din cauza asemănării cu un personaj din cărțile sale), în special pictura care îl are în prim-plan pe Icar căzând, savurându-și căderea meritată. Dar imaginea cea mai importantă pe care tatăl o poartă în suflet cu fiica lui nu este una dintr-un tablou macabru, ci una reală, imposibil de imaginat sau inventat, o imagine a iubirii absolute și a amintirilor ce rămân chiar și în momentul în care mintea este spartă în o mie de bucăți: Eva făcând baloane de săpun, sărind în toate părțile cu tatăl ei pentru a le prinde. Impresionant este și poemul pe care George Cornilă îl introduce în paginile romanului său, poem al memoriei și al dragostei părintești care rămâne în picioare indiferent ce s-ar întâmpla: Femeie, cum te cheamă? / Nu știu. / Câți ani ai? De unde ești? / Nu știu. / De ce ai săpat vizuina asta? / Nu știu. / De cât timp te ascunzi? / Nu știu. / De ce m-ai mușcat de deget? / Nu știu. / Nu știi că nu-ți vom face niciun rău? / Nu știu. / De partea cui ești? / Nu știu. / E război, trebuie să alegi. / Nu știu. / Satul tău mai există? / Nu știu. / Aceia sunt copiii tăi? / Da. – „Vietnam”, Wislawa Szymborska.

Eu n-am știut cum să trăiesc in această lume, printre oameni, n-am reușit să fiu un copil ca toți ceilalți, deși mi-am dorit, credeam că îmi era limpede ce anume trebuia să fac încât să simulez apartenența mea la aceeași specie, însă cumva, oricât m-aș fi străduit, nu-mi ieșea.

Construindu-și personajul pe tiparul geniului care-și pierde darul, George Cornilă conturează în roman copilăria omului neînțeles ce încă de mic nu s-a putut găsi pe sine, fapt ce definește traseul existențial al scriitorului ce alunecă în uitare. Deși nu putem ști cu siguranță dacă poveștile din copilăria scriitorului sunt reale sau imaginate, acestea așază destinul protagonistului sub semnul unei suferințe existențiale care se răsfrânge în toată viața lui și în cea a personajelor inventate. Scriitorul lui George Cornilă devine, astfel, omul sfârșit al lui Giovanni Papini, un suflet răzvrătit împotriva societății din care face parte, un suflet singuratic ce încearcă să se afirme prin scris și prin tot ce e excepțional. Încă din copilăria petrecută în Urechești, el se hrănește cu poveștile oamenilor din jurul său, însușindu-și experiențele celor dragi ca și cum ar fi parte din el. Astfel, visul pe care tatăl său l-a avut la cincisprezece ani după ce a văzut filmul lui Kubrick, 2001: O odisee spațială, devine un fragment de realitate determinant pentru scriitorul care consideră că primul om ce a pășit pe lună a fost tatăl lui, prezența lui Nea Lazăr, locatarul din București, se multiplică și se ascunde în întreaga viață a scriitorului, prietenia cu Paul devine o emblemă a tinereții sale ce anticipă momentul morții lui spirituale atunci când, plecați într-o aventură puerilă, ei dau peste un trup mort ce seamănă leit cu scriitorul (Eram convinși că nemurirea ne era asigurată. Tot Paul era singurul om care mă văzuse mort.), iar episodul în care vrea să ofere darul libertății păsărilor închise nu este decât o probă de pregătire a tânărului care va călători în Africa unde se va lovi de complexul salvatorului din nou. (N-am știut niciodată prea limpede cine sunt, poate de aceea scriam, ca să aflu, nu sunt cel dintâi care o simte si o spune, m-am întrebat mereu câți indivizi viețuiesc in mine, ascunși, resemnați sau încercând să se exprime, să se împlinească, să ia prim-planul, si care este adevăratul eu, cel pe orbita căruia gravitează toate celelalte versiuni ale mele.)

Într-un labirint, m-a adus înapoi glasul răgușit al lui Abel, majoritatea se identifică cu Tezeu, însă în realitate mai toți suntem niște bieți minotauri. Iar cel mai greu lucru nu este să ajungi în centru, unde crezi că te așteaptă vreun tezaur, nici să ucizi fiara antropofagă care te pândește, ci să găsești o cale de ieșire.

Abel, prietenul scriitorului din tinerețe, populează prin sufletul său crud, excepțional, toate timpurile și planurile romanului. El este singurul căruia Isabel îi confirmă existența în momentul în care îi reamintește soțului de moartea sa. Abel este prin excelență un personaj în viața reală a scriitorului, un suflet autentic și nobil ce luptă pentru literatură la fel cum protagonistul supraviețuiește prin ea. Prin prietenie și prin atașamentul spiritual, Abel devine un alter-ego al scriitorului, o oglindă a ceea ce acesta ar fi putut fi. Împrumutând numele biblic al fratelui ce a fost omorât, Abel poartă existența plină de suferință a scriitorului ce scrie pentru dreptatea literaturii, pentru a transforma viața amorfă, invizibilă, în ceva nu doar vizibil, dar și concret, palpabil, și nu pentru bani sau faimă, deși talentul său l-ar putea duce departe. Când pleacă în Ucraina în timpul războiului, el refuză să publice însemnările despre teroarea văzută, întrucât nu vrea să profite de nenorocirea altora pentru propria glorie literară. Spre deosebire de protagonist, el îmbrățișează ideea morții și vede în ea o eliberare la care complotează toată viața lui, percepând în ea o sărbătoare ce ar trebui celebrată, nu pusă sub semnul tristeții: Asemenea lui Kafka, savurez ideea de a muri. Însă eu nu vreau să ameninț cu sinuciderea, ca Cioran, dacă zic c-o fac, o s-o fac, de aceea nu zic. Despre el, scriitorul vorbește cu o admirație absolută ce numai din prietenie se poate naște, manuscrisele lui Abel care îi rămân lui dovedind încrederea absolută ce stă la baza relației celor doi.

Astăzi mă gândesc că, de fapt, nici nu există adulți. Toți suntem copii, versiuni ale copiilor de odinioară, cu aceleași pofte, spaime și crize de nervi. Suntem copii fără beneficiile copilăriei.

În lumina tuturor acestor amintiri incerte care se împletesc pentru a da formă romanului lui George Cornilă, silexul rămâne un simbol al răului pe care omul și-l poate face sieși sau persoanelor dragi. Silex este materia primă a palpabilului care doare și care supraviețuiește secolelor de suferință pentru a continua să se întoarcă împotriva omului, exact așa cum face și mintea. Valoarea pe care scriitorul o atribuie acestei pietre e ea însăși o poveste, iar aceasta dă profunzime romanului Silex care devine un roman al literaturii și al artei, un roman al memoriei și al iubirii autentice. Nimic nu este întâmplător în romanul lui George Cornilă, iar datoria noastră de cititori lucizi este să ne apropiem de fiecare mister al poveștilor ascunse pe care scriitorul l-a uitat. Fie că este vorba despre Abel, despre strada Mântuleasa și despre soția Isabel care țin spiritul lui Eliade viu sau despre omul dublu al lui Dostoievski, Silex este un roman despre miracolul literaturii de a proteja sufletul omului. Într-o carte tulburătoare, George Cornilă spune, așadar, povestea unui om scris de literatură, care demonstrează că nu există adulți, ci doar copii, versiuni ale copiilor de odinioară, cu aceleași pofte, spaime și crize de nervi, copii fără beneficiile copilăriei, niște Icari aflați într-o continuă cădere pe care au așteptat-o toată viața.

George Cornilă va fi, alături de Isidoros Zourgos, invitatul nostru, sâmbătă, 25 octombrie, ora 10.00, la Întâlnirea Alecart de la FILIT. Programul complet al festivalului și, implicit, al Întâlnirilor Alecart, poate fi consultat AICI.