Cât despre berdeni, ei de multe ori, țâțâind și clătinând din cap cu amărăciune, au tot discutat despre desenele bizare pe care le trasează providența pe pânza vieții.
Cine va căuta în acest al doilea roman al lui Narine Abgarian lumea de semne și de sensuri, broderia narativă densă și perfect articulată în modulații ce aduceau la un loc timpuri și destine, crâncene dislocări și gesturi firești, ritmate de cursul egal al fiecărei zile sau de o salvatoare smerenie și încăpățânarea de a rezista, de a perpetua viața și tradițiile dătătoare de rost, atmosfera mitic-fabuloasă care învăluia existența bătrânilor din Maran, duhul poveștii cutreierând meleagurile acestui sătuc armean pe punctul de a fi înghițit de uitare, amestecul de realism și realism magic, adică acele trăsături distinctive care au făcut ca Din cer au căzut trei mere să fie un miraculos roman despre privirea care are capacitatea de a transfigura cenușiul existenței în miracol întrezărit, e posibil să fie luat prin surprindere și nepregătit să accepte universul din Simon. Care se deschide tot cu o moarte. De data aceasta, nu așteptată și atent rostuită în gesturi cumpănite ca cele ale Anatoliei, apoi întârziată și transformată în izvor al unei iubiri târzii și mântuitoare, ci moartea unui bătrân trecut bine de șaptezeci de ani, Simon, soțul Melaniei Ainanț, cel care iubea femeile – până la istovire și uitare de sine -, se lăsa fermecat cu entuziasm, era gelos și le idolatriza, iar la sfârșitul relației le dăruia câte-o podoabă ieftină, dar frumoasă. Știință veche, împărtășită și prietenilor, ca să nu te pârjolească cu un scuipat femeile, căci chemările inimii sunt mistuitoare, dar iute trecătoare și contrabalansate de scandalurile periodice ale nevestei care spărgea farfuriile și îl împroșca nemilos cu veninul vorbelor, amintindu-i de responsabilitățile față de copii și apoi față de nepoți, dar bunăvoința celor pe care le iubise trebuia păstrată.
Fără îndoială, maică-sa avea dreptate: înșelarea nu e cea mai cumplită încercare. Există încercări de o sută de ori mai grele.
Ele, femeile pe care le-a iubit (nu toate însă alături de care s-a bucurat de tihnă și de plăcere) s-au strâns acum, la priveghiul celui ce le-a trecut prin viață și prin suflet ca un fir roșu, tămăduindu-le singurătatea și rănile. Un cârd pestriț și ciudat de bătrâne gătite ca pentru slujba de Paști. Vocea care consemnează întâmplarea pare a prelua perspectiva Melaniei, nevasta ce a suportat cu stoicism și atent regizate izbucniri de furie fostele amoruri ale lui Simon și care în acest moment înregistrează, cu resentiment și satisfacție, șiragul de perle false de pe gâtul ridat al Sofiei Sev-Mușeganț, rujul roz fanat și parfumul insuportabil de dulceag al Elizei Tevosanț, sprâncenele pensate fin, arogant ridicate și limbajul literar care a revoltat pe loc publicul al Susannei Bocokanț, venită tocmai din îndepărtatul Ecimiadzin, haina de blană de vulpe argintie și pălăria de fetru purtate de Văduva Silvia în ciuda căldurii de noiembrie. Perspectiva poate fi a Melaniei Ainanț, dar nu e doar a ei, de vreme ce ochiul și limba ascuțită ale celui care privește spectacolul adunării femeilor la căpătâiul lui Simon urmăresc și redau, cu aceeași malițiozitate, reacția proaspetei (dar deloc tinerei văduve) la reprezentația dată de fostele rivale. Poezia a fost ultima picătură. Smucindu-i fără jenă haina de blană când a trecut pe lângă ea, Melania s-a dus în camera ei, s-a schimbat într-o bluză de voal și o fustă lungă, care-i scotea în evidență silueta tot mai subțire, și și-a prins părul cu pieptănul de baga al bunicii. A rezistat ispitei de a-și pune în coc și andrelele de fildeș. În schimb s-a pudrat și s-a dat cu ruj – n-avea să stea ca o vidră șleampătă între coțofenele astea împopoțonate! Un spectacol ridicol și grotesc, de un comic savuros, pulsând de vanitate feminină, derizorie înfruntare, căci e lipsită de miză, între femei care se drapează în ultimele vestigii ale timpului trăit alături de Simon, ele însele ruinate de viață și de necazuri, umbre ale frumuseții și tinereții de mult pierdute și care, după un timp, înfierbântate fie de alcool, fie de înfățișarea lipsită de apărare a lui Simon, își făceau confidențe „despre viață”. Renunțând la măștile prin care încercaseră să-și ascundă una de alta și fiecare de sine însăși decrepitudinea și existența cenușie, femeile lui Simon se transformă într-o comunitate ce, vegheată parcă de spiritul bărbatului pe care l-au iubit și de care au fost atât de generos iubite, privind și încercând să ascundă ridicolele protuberanțe vineții în care s-au transformat urechile mortului, pare a se împăca și a-i permite sufletului acestuia să treacă vămile, să rupă firul de pe fusul Nenumitei care-l ține încă legat de lumea de aici și să se transforme în pulbere strălucitoare, repede înghițită de valul întunericului.
A învățat multe de la el. Să fie ea însăși. Să nu se teamă de nimic. Să se dăruiască și să iubească.
Deschiderea romanului e magistral orchestrată în registrul acesta al burlescului și al grotescului. E un spectacol ce stârnește un uriaș hohot de râs gogolian și care nu va permite decât intruziuni ale celuilalt registru, grav, al existenței. Într-un amestec de înțelegere și privire ușor ironică față de zbaterile zadarnice ale ființelor umane prinse între întâmplări când nefericite, când luminoase, între dorințe și alegeri confuze, între brutalitatea semenilor și a istoriei, între egoismul unora, indiferența altora, slăbiciuni de tot felul și rare momente de compasiune și de bucurie. Viețile oamenilor din orășelul armenesc Berd sunt vieți simple, cu întâmplări dureroase care le traversează. Duse cu demnitate, învăluite într-o tristețe și dezamăgire atent pitite în suflet, vieți despre care toți știu câte ceva, deși nu vorbesc mereu despre asta, vieți însingurate. Toate, vieți de femeie în care bărbații rămân undeva în fundal, deși le brăzdează cursul cu urme de netăgăduit. Singurul care împrăștie căldură și lumină în existența lor e Simon. Abia întrezărit ca psihologie, Simon devine un fel de întrupare a unui duh al liniștii, fără însă ca Narine Abgarian să alunece în ispita transformării lui într-un simbol. Nu, Simon e un bărbat care știe să iubească și nu se teme să o facă, un bărbat care știe să se apropie de fiecare dintre aceste femei, atras de ceva din ceea ce sunt și au de dăruit, care nu ezită să se bucure și să împărtășească bucurie. Care își duce zilele simplu, lucrând și umblând pe străduțele din Berd fără încrâncenare, luând ce viața îi oferă și nerămânându-i dator. Niciuna dintre aceste femei nu vede în el un Don Juan, niciuna nu îl judecă și nu se judecă, pentru că natura vieții înseamnă să accepți ceea ce ți se poate întâmpla, în bine și în rău. Și dacă celălalt Simon, cel de neam din Cana Galilei, la nunta căruia Iisus a prefăcut apa în vin, și-a lăsat casa și femeia și și-a urmat Învățătorul, numindu-se apoi Zilotul, adică „râvnitorul”, Simon, armeanul din Berd al lui Narine Abgarian, nu se aprinde de dragoste dumnezeiască, ci de dragoste lumească și vindecătoare: El a ascultat-o fără să o întrerupă și a îmbrățișat-o îndelung, nefăcând vreun reproș la adresa cuiva – și ea a apreciat asta, pentru că nu-i povestise ca s-o compătimească, ci ca să se elibereze și să-și limpezească sufletul. Sau: Sofia nu se îndoia că, dacă n-ar fi fost idila cu el, n-ar fi putut naște niciodată. Câteodată i se părea că și Beniamin știe asta, și gândul îi umplea inima de o bucurie timidă.
Sofia știa acum că o compasiune insistentă poate răni chiar mai mult decât o indiferență de gheață.
Narine Abgarian refuză în acest roman cu obstinație excesul de problematizare, tonalitatea apăsătoare, gravă, așezarea condiției personajelor sale sub semnul tragicului și al confruntării cu limita. Deși viețile le sunt brăzdate de întâmplări nefericite, de măruntele lupte de zi cu zi, de întâlniri ce le aduc suferință, niciun moment personajele (și cititorul) nu sunt prizonierii unei atitudini defetiste. Ironia funcționează, registrele se schimbă, sunt descusute pliuri ale sufletului, scoase la lumină mecanisme sufletești, greșeli, intenții mai puțin nobile, micile meschinării și umbre din viața fiecăruia. Niciuna dintre cele patru povești de viață nu e lipsită de suferință, fiecare palpită de realități dureroase, însă tonul nu taie în adâncimi nevindecabile, iar privirea rămâne senină, lucidă, de multe ori ironică, chiar necruțătoare, fiecare dintre personaje luând bucuriile și tristețile așa cum vin, fără zbateri sângeroase, cu o anumită resemnare, cu o așezare a lor sub semnul a ceea ce a fost rostuit. Fie că este vorba despre viața celei ce va fi cunoscută de toți drept Văduva Sofia, închisă de propriul soț într-un spital de psihiatrie și despărțită de fiica abia născută timp îndelungat, de Eliza, măritată la nici șaptesprezece ani cu Tigran, tânărul îndrăgostit de o femeie cu doisprezece ani mai mare ca el, dar căsătorită cu un infirm pe care nu vrea să-l părăsească, de Sofia Sev-Mușeganț, măritată dintr-un capriciu stupid – dorința de a se fandosi într-o rochie frumoasă de mireasă sau de Susanna, cu visul ei de a-i naște doi băieți și o fată lui Simon, de a trăi fericiți o sută de ani și de a muri în aceeași zi. Vis de copilă crescută printre spectrele nebuniei unei bunici înrăite și alte spectre cu destine frânte, vis spulberat de răpirea și de violul la care a supus-o Karo, băiatul fără căpătâi ignorat mereu, care i-a devenit apoi soț și căruia i-a făcut viața un calvar, cu nevoia ei de prieteni ce a apropiat-o de Melania până când viața le-a despărțit definitiv odată cu trădarea prietenei ce s-a măritat cu Simon, dar căreia nu ezită să-i ia bărbatul până când înțelege că nimic nu poate fi al ei în Berd și alege să plece departe.
Amintirile se împrăștiau ca niște bucăți de mozaic nepotrivite.
Fiecare dintre aceste povești adună la un loc și alte destine. Sunt chipuri fugare, păstrate în amintire de nepoate sau de fiice, femei care au făcut sau cărora li s-au întâmplat lucruri cutremurătoare. Mama Elizei nu va vorbi niciodată despre moartea fratelui ei, în fapt, despre gestul disperat al mamei, cea care a ales să-și părăsească băiatul bolnăvicios în hambarul înghețat și să încerce să-și salveze fiica. Fiindcă în iarna lui 1920 sau poate 1919, memoria bătrânei mătuși ce îi va dezvălui întâmplarea demult îngropată în uitare nu mai reține cu exactitate anul, ci doar frigul, foametea, disperarea femeii al cărei bărbat a plecat să facă bani și a rămas patru ani departe, alături de o alta, silind-o astfel pe a lui să-și ucidă fiul. Deși, dacă ar mai fi așteptat o singură zi, totul ar fi fost altfel, căci în raioanele de nord ale Armeniei au venit soldații ruși care se retrăgeau din Kars, împărțind proviziile lor cu ceilalți. Sau chipul contorsionat de ură al bunicii Susannei ce revărsa noapte de noapte blesteme, un monstruos șuvoi de răutăți, femeia care a sufocat viețile fiului și ale fetelor ei, dar și pe cea a mamei Susannei, bătrâna cotoroanță cu mințile rătăcite de care copila încearcă să-și apere măcar fratele. E apoi chipul micuței Ananka, fetița de 14 ani ce a supraviețuit epidemiei de tifos, ținută în viață de mirosul greu de gunoi și de carne în putrefacție care i-a pătruns în nări și a făcut-o să caute ieșirea din casa unde toți ai ei muriseră deja, cea care se va închide în sine cu totul, își va îngropa pruncul în cufărul unde păstra amintirile celor dragi și, treptat, va deveni pentru toți Nenumita, femeia sălbăticită, pe jumătate animal, care nu doar înnebunise, ci devenise de-a dreptul întruchiparea nebuniei. Sunt crâmpeie de viață și de destine. La fel ca în Din cer au căzut trei mere, ele sunt inserate în celelalte întâmplări, dar de această dată aproape se pierd în narațiunea al cărei suflu principal e diferit de cel al tragediei pe care ele o poartă și rămân undeva în fundal, alături de alte gesturi și întâmplări din care irup plăcerea de a bârfi, egoismul, indiferența lumii sau, dimpotrivă, mici gesturi de bunătate. Prin viața tuturor acestor femei și a lui Simon trece Sașia Vardanuș, cu privirea ei tâmpă și dorința de a le sări tuturor în ajutor, ca un duh al blândeții din alte vremuri pe care însă nimeni nu-l recunoaște ca atare, ivindu-se din când în când în calea lor, presimțind pericolele, dar neputând să le împiedice, așteptând liniștită să fie văzută, rămânând în tăcere alături de cei în nevoie, veghindu-le deopotrivă căderile și momentele de liniște. Era unul dintre nebunii aceia inofensivi care cu timpul devin o parte insesizabilă din viața oricărui orășel și al oricărui locuitor al acestuia. Până când într-o zi dispare, îndreptându-se spre malul lacului Țili, lăsând în urmă un teanc de haine de înmormântare și un plic în care mama ei pusese o bancnotă de cincizeci de ruble sovietice, care acum nu mai foloseau nimănui și un bilet prin care rugase să-i fie îngropată fiica alături.
Fericirea – uite-o aici, alta nici nu există.
O vastă galerie de portrete se adună în acest roman al lui Narine Abgarian, care astfel scoate din uitare (din nou) o lume. Într-un registru diferit și fără a fi atât de unitar și de subtil legat narativ ca Din cer au căzut trei mere, Simon este imaginea recuperată când realist, când burlesc a unor vieți dintr-un orășel armenesc în care se trăiește, se suferă și se iubește. Nu altfel decât în alte părți. Simon e, în esență, un elogiu al vieții. Căci, dacă Prologul instaura deliciosul spectacol al priveghiului femeilor ce l-au iubit și al celor care au venit să-l pregătească pentru ultimul drum, finalul îi aparține chiar mortului, căruia categoric nu-i plăcea propria înmormântare: agitație, zgomot, multă suferință fără rost. Privind la Melania și la femeile care au făcut în jurul lui șezătoare cu vin, cu urechile prinse în căștile cu fire ale strănepotului mezin și unse din belșug cu grăsime de rață pentru a ascunde de privirile celorlalți vinețiul sfidător și mărimea lor neobișnuită, Simon face o trecere în revistă a felului în care fiecare dintre femei și-l amintește și nu ezită să puncteze tocmai triumful acesta al vieții, cu indiferența și cinismul celui care s-a bucurat de ea (și de ele) din plin. Dacă le asculți, pe toate le-a salvat. De unde și până unde a salvat el pe cineva? Pe el s-a salvat, cum a putut. Dacă n-ar fi fost ele – în fine, și vreo alte zece relații trecătoare, fără însemnătate -, și-ar fi pierdut mințile de tot. Așa, datorită femeilor, a trăit. A plutit de la una la alta, ca de la un chei la altul. Ancorează, se odihnește, mai trage niște aer în plămâni – și pleacă mai departe. Astfel, se anulează încă o dată orice posibilitate a cititorului de a așeza viețile acestor oameni exclusiv în registrul grav, sub semnul zbaterii și al suferinței. Simon (tradus, la fel ca romanul anterior, de Luana Schidu) devine o consemnare a ceea ce e derizoriu și luminos în întâlnirea dintre doi oameni.
[Citește AICI o cronică a volumului Din cer au căzut trei mere semnată de Maria Roșca]
(*Nicoleta Munteanu, co-fondatoare, alături de Emil Munteanu, a Proiectului Alecart, profesoară MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)
Pictură copertă articol: Ioniță BENEA
