Ce se întâmplă, de fapt, la FILIT? Porțile literaturii se deschid, limita dintre cititor și carte nu mai este etanșă, pragul este trecut în dublu sens, iar două spații distincte, al creării și al receptării, se întrepătrund. FILIT înseamnă, așadar, comunicare, dialog, propulsare în literatură, contactul cu persoanele vii și autentice care stau, de regulă, în umbra cărții. De la această premisă pornesc și Întâlnirile Alecart, componentă semnificativă a programului Festivalului, aducând autori de renume național și internațional „în intimitatea noastră”, după cum a formulat moderatorul evenimentului, Nicoleta Munteanu.
În acest sens, prima din seria Întâlnirilor, desfășurată miercuri, 1 octombrie, i-a adus în prim-plan pe Simona Sora și Marin Mălaicu-Hondrari, abordând, ca pretext de lansare în dialog, două dintre cărțile care le poartă semnăturile: Seinfeld și sora lui Nabokov, respectiv, Apropierea. Evenimentul a debutat cu o scurtă prezentare a activității literare a celor doi invitați, pentru a contura contextul în care aceste cărți problematizante își întâmpină cititorii. Și, întrucât Alecart este povestea inserției tinerilor în cultură, au fost invitați la microfon doi dintre redactorii revistei, asumându-și ipostaza dublă de lectori și de conectori între autori și public. Roxana Neamțu a perceput colecția de eseuri a Simonei Sora drept o provocare, adresată atât cititorului, cât și omului din noi, și distilând la maxim domeniul literaturii, până la a-l face „concentrat într-un singur punct”. Impresionată mai ales de sinceritatea debordantă care răzbate din paginile cărții, Roxana a recomandat genuin Seinfeld și sora lui Nabokov, întrucât „te face pe tine să gândești, să mergi mai departe”.
Romanul lui Marin Mălaicu-Hondrari, Apropierea, a fost prezentat de Andreea Nicuța, care a depistat în el „dorința de a regăsi esența poeziei”, amplificată până la recuperarea sinelui, revelată prin „proximitatea unor noi culturi în și din viață”. De asemenea, Andreea Nicuța a remarcat „potențialul cinematografic” al cărții, transformând-o într-o provocare imaginativă. Iar, la final, ceea ce rămâne pregnant după lecturarea romanului este, conform redactorei Alecart, „dorința de a mă îndrăgosti de un poet”. Răspunsul pe care l-a oferit Hondrari ne-a surprins și ne-a încântat deopotrivă, trădând viziunea proprie asupra relației care aduce pe același teren de joc cititorul, autorul și marele test valoric, timpul: „Dacă vreți să vă îndrăgostiți de un poet, vă recomand să vă îndrăgostiți de poeți morți”. Nuanțându-și ideea, scriitorul a continuat: „cu cât ești mort de mai mult timp, cu atât ai mai multe șanse să revii în viață.”
Ulterior, ambii scriitori au citit câteva fragmente din propriile creații, pentru a induce atmosfera propice unui schimb comunicativ fundamentat pe arta literară. Momentul așteptat cu nerăbdare de publicul numeros, reunit în Sala Caudella din Casa Balș, a fost sesiunea dinamică de întrebări și răspunsuri, dialog marcat de percutanta dorință de a cunoaște ceea ce se află dincolo de carte, întregul mecanism de construcție, procesul de elaborare, identificarea cu personajele, asumarea de perspective, pe scurt, toate aceste ingrediente îngrămădite în bucătăria literară, la care cei doi autori ne-au oferit cu generozitate acces. Cu această ocazie, Simona Sora ne-a vorbit despre „trecerea de la cronică la roman” ca moment existențial, independent de destinul nostru literar, subliniind că la un moment dat, critica te „determină să scrii contra ta”, în timp ce romanul se constituie sub semnul sincerității, dar al unei sincerități confecționate, trucate, o pseudo-sinceritate sau, cum a coroborat Hondrari, o „nesinceritate pe care trebuie s-o învețe orice autor”.
„Ai nevoie, ca scriitor, de o atenție viscerală”, a declarat Marin Mălaicu-Hondrari cu privire la dificultatea de a adopta perspective multiple, ale personajelor feminine și masculine. În plus, autorul ne-a avertizat cu privire la confuzia dintre literatură și sinceritate, dislocând semnul egal care ar fi putut fi așezat între sine și anumite personaje cărora le atribuie elemente autobiografice. „O carte nu este niciodată ireală, e cel mult trasă de păr”, întrucât are propria realitate, aceea a ficțiunii, ne-a împărtășit Marin Mălaicu-Hondrari. De aceea, conform scriitorului, una dintre cele mai grele sarcini literare este „să construiești și să fii consecvent în psihologia unui personaj”, ajungând la momentul în care, datorită acestei realități pe care o fundamentează, personajul își impune un anumit comportament. Dimpotrivă, Simona Sora a afirmat că se regăsește în personajele sale „la fiecare pas”.
Cu privire la presiunea pe care o poate exercita un roman bine primit, autoarea a făcut o distincție între două tipuri de succes: unul de stimă, al criticii, și altul de entuziasm, al publicului. De altfel, Simona Sora s-a plasat, în aproape toate răspunsurile sale, sub semnul ipostazei de cititor-scriitor, raportându-se mereu la propria experiență de lector și la autorii, români și străini, pe care îi admiră. În acest context, ea a amintit de „testul paginii 99”, menit să evalueze calitatea cărții și să direcționeze lectura.
Trasând o paralelă la trecerea de la critică la roman, despre care a vorbit Simona Sora, Marin Mălaicu-Hondrari ne-a povestit despre propriul parcurs de la poezie la proză, mărturisind că doar „a schimbat instrumentele”, întrucât „poezia e totul, de fapt”. Următoarea întrebare, provocatoare prin actualitatea sa și prin contextul educațional pe care îl atacă, i-a invitat pe autori să ne împărtășească ceea ce nu ar vrea să se spună despre cărțile lor, dacă acestea ar intra în programa școlară. Astfel, Hondrari a mărturisit o repulsie față de clișee, spunând că ar interzice cu desăvârșire afirmația „a scris o carte interesantă”, în timp ce Sora a refuzat să i se atribuie calificativul de „scriitor harnic”.
O altă întrebare de o neliniștitoare actualitate a vizat spațiul cultural românesc, problematică pe care redactorii Alecart o abordează cu seriozitatea unei generații care vrea să ofere un remediu vehiculatei „crize literare”. Simona Sora, din perspectiva sa de critic, a recunoscut că „literatura în ansamblu a secătuit foarte tare” și și-a exprimat regretul cu privire la lipsa unui exponent care să genereze un curent literar autentic, precum și la inconștiența factorilor de responsabilizare în spațiul cultural: „nu avem responsabilitate culturală și nu știm ce facem”. În mod similar, Hondrari a afirmat că: „am ajuns atât de rău încât mi se pare demn de admirat orice om care intră într-o librărie”. Cu toate acestea, publicul numeros de tineri și entuziaști cititori a ajustat tragismul unei astfel de viziuni, demonstrând că literatura nu este încă obsolet. „Mă copleșește prezența voastră!” a exclamat Simona Sora. În mod firesc, discuția a evoluat spre „sacralitatea literaturii” în acest context contemporan, rezumată de autoare în structura „ceva din mine se întâlnește cu ceva din cititorul meu”.
Lăsându-ne un imens material de idei la care să medităm în continuare, evenimentul a culminat cu acorduri muzicale susținute de elevi și de profesori de la Colegiul Național de Artă „Octav Băncilă” (prof. Iustin Rusu, percuție alternativă: Țigăeru Liria, Ailenei Ioana, Ailenei Ștefan, Helciu Marius, Gheorghiță Dorneanu, Lența Tudor, Torboli Giuseppe). Originalitatea abordării muzicale a rezonat cu tematica întâlnirii.
La final, ne rămâne aroma cuvintelor lui Marin Mălaicu-Hondrari: să citim, e singura noastră șansă. Să citești ca „să poți să spui celorlalți cine ești”.
de Laura Ștreangă
