Simpozionul Naţional „Literatura şi celelalte Arte” sau formele româneşti de cultură

Care este produsul cel mai seamă al sistemului de învăţământ românesc actual? Olimpicul internaţional? Elevul care a muncit asiduu de-a lungul liceului să strângă un teanc de diplome care să cântărească cât mai mult în CV? Cel care a dat dovadă de implicare socială şi culturală sau de preocupare pentru mediul înconjurător, însă a cărui activitate se reduce la preţioasa adeverinţă pe care, bineînţeles, o va ataşa CV-ului?

În acest moment, marea problemă a elevilor (mă refer doar la cei care chiar îşi mai pun probleme din când în când) este goana după calificări de toate tipurile. Cine mai poate decide dacă progresul academic sau excelenţa sunt cel puţin la fel de valoroase ca aptitudinile de tipul leadership-ului, muncii în echipă sau implicării în activităţi de tot soiul, cunoscute ca „real-life skills”?

Tocmai din această confuzie a luat naştere sârguinţa elevului de a le face pe toate, măcar teoretic, dacă practic nu are timp. Simpozionul Naţional „Literatura şi celelalte Arte” reprezintă cadrul ideal pentru a mai adăuga o activitate la CV, atât pentru participanţi cât şi pentru îndrumătorii acestora.

Înainte de a relata experienţa mea la Simpozion, cred că ar trebui prezentat „gardul vopsit” de pe dinafară: Simpozionul NAŢIONAL „Literatura şi celelalte Arte”. Titlul, cât se poate de onorant, este destul de departe de adevăr. La Secţiunea I, majoritatea covârşitoare a participanţilor erau elevi ai Colegiului Naţional. M-am numărat printre puţinii care nu purtau uniforma liceului. Aşadar, încă de la început, am simţit o nuanţă accentuată de exclusivism, fiind mai degrabă un simpozion „al Naţionalului”, decât „Naţional”.

A fost organizată o singură sesiune de comunicări, care trebuia să se desfăşoare, conform programului, între orele 13 – 16, timp în care urmau a fi susţinute douăzeci de teze. Timpul revenit fiecărui participant – în jur de 8 minute. Într-adevăr, din reacţiile sălii am înţeles că a fost mult de ascultat… mult şi plictisitor. Din fericire (probabil), câţiva participanţi nu s-au prezentat la sesiunea de comunicări, nesusţinându-şi teza. La final, cu puţin după ora 15, am fost înştiinţaţi că tezele neprezentate vor fi jurizate în format electronic. Altfel spus: prezentarea nu era obligatorie. Deci, să tragem o concluzie de bun-simţ: totul a fost o formalitate. (Săptămâna trecută am participat la Colocviul Național „Mihai Eminescu” organizat de Facultatea de Litere și credeam că experiența de acolo va fi reeditată,de data această în calitate de participant activ. M-am înșelat!)

Cât despre decalarea programului, acesta fiind scurtat cu aproape o treime din timpul iniţial, nimic mai firesc: unii profesori nu mai aveau răbdare să asculte! La asta s-a redus, pentru mine, propria prezentare: o doamnă profesoară pe care am plictisit-o groaznic. Subiectul lucrării mele: Labirintul dintre sacru şi profan în artele vizuale din Preistorie până în Renaşterea Târzie, cu accentul pe ultima etapă cronologică. Se pare că şi în prezent, facem aceeaşi distincţie aidoma grecilor din Antichitate între Artele Liberale şi Artele care implică o doză de muncă fizică, nu doar intelectuală. Cu alte cuvinte, cui îi mai pasă de artele vizuale? Aparent, nici măcar celor care participă la simpozioane sugestiv intitulate „Literatura şi CELELALTE ARTE” Ce s-a întâmplat mai concret? În timp ce îmi prezentam lucrarea, doamna profesoară gesticula cu o expresie agasată, încercând, în mod evident să îmi spună ceva. Mă opresc, dumneaei intervine, atrăgându-mi atenţia că ar trebui să trec mai repede peste. Astfel încât, în următoarele câteva minute, am alergat prin medievalitate, pre-renaștere, Renaștere matură și târzie.

Urmează punctul culminant: mă apropiam de încheiere, căci aşa cum am menţionat anterior lucrarea mea se opreşte la Renaşterea târzie şi încep fraza „Finalul secolului al XVI-lea …”, fiind întreruptă de un râs: doamna respectivă, probabil exasperată de conţinutul eseului meu interminabil, pe un ton ironic, dublat de superioritatea magister-ului mă întreabă „Nu-mi spune că ajungi la secolul al XXI-lea, nu?”

Replica nu mai trebuie comentată, pentru că vorbeşte de la sine. Prin urmare, care este folosul unei sesiuni de comunicări, dacă nici măcar profesorii nu au disponibilitatea de a mai asculta? Poate am avut un discurs prea lung (5min), ceea ce ar fi fost nedrept faţă de restul concurenţilor, dar asta nu înseamnă că pot fi întreruptă pentru o ironie care arată o ignoranţă inacceptabilă din partea unui dascăl faţă de o arie culturală atât de vastă şi promiţătoare – cea a artelor plastice şi a arhitecturii.

Bineînţeles, s-ar fi găsit soluţii pentru a nu se ajunge la această situaţie, a sesiunii de trei ore (de fapt, puţin mai mult de două ore), în care auditoriul să îşi piardă interesul: ar fi putut fi formate două grupe, astfel încât să prezinte câte zece elevi. Dar soluţiile nu cred că au fost căutate, Simpozionul nu era planificat să „iasă ca la carte”, ci să „fie făcut”. Încă o activitate culturală (şi încă ce activitate, o sesiune de comunicări ştiinţifice!) bifată, încă o diplomă acordată elevului (apropo, am luat Premiul Special, îl vrea cineva? Îl donez în schimbul unei dezbateri autentice). Concluzia mea asupra sistemului românesc, aşa cum îl prezintă această activitate: Totul e bine când se termină cu bine și cu … multe diplome!                            

 

 

Alexandra Masgras,redactor-șef Alecart, este olimpică la Istoria artei.

Grafică:Ioniță Benea

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!