Atâta timp cât România nu cred să aibă o cultură veche a comediei stand-up, e posibil ca ideea de a plăti ca să te râzi la glumele altuia să fie ciudată pentru unii. Pare cam stupid să îți scoți iubita în oraș, să vă îmbrăcați frumos și să o surprinzi cu un spectacol în care le zice unu’ bine și căruia trebuie să îi inghiți glumele misogine, rasiste și porcoase, într-o atmosferă similară totuși unei piese de teatru.
De fapt, ideea este foarte bună, atâta timp cât toți râd la spectacol. Importanța terapeutică a râsului este indiscutabilă, iar un stand-up bun te face să te simți bine cu tâmpeniile caer îți trec prin cap și prin care treci, întrebându-te cui i se mai întâmplă.
Atâta vreme cât poți râde de tine, poți participa la cursa progresistă a umorului. Pentru exploratorii de încredere ai internetului, „stand-up” poate fi deja un termen mestecat bine; toată lumea îi cunoaște pe Dave Chappelle, Mitch Hedberg, Pablo Francisco (care deja e trecut), Dane Cook sau Jimmy Carr. Ba mai mult de atât, se poate să nu îți placă de cel din urmă, doar pentru că e britanic, și că, vezi Doamne, umorul britanic e mai ermetic, mai snob. Pe mine mă încântă întotdeauna, am downloadat tot ce am putut găsi cu el și mi se pare genial și ca abordare a imaginii, ca gestică, voce și repertoriu.
În universul Youtube-ului, gusturile sunt deja puternic conturate, iar playlist-ul meu nu coincide cu al tău. Eu sunt cu Modern Family, tu ești cu Big Bang Theory, eu sunt The Office, tu ești House, eu sunt South Park (de când eram într-a 8-a) iar tu îi detești. Și prea puțină lume le vede la TV. În oraș, la o bere, dacă m-ai auzit pronunțând Peter sau Stewie, te simți stingher și ți-e clar că nu o să ne înțelegem. Deci atenție mare când mai faci vro propunere muzicală pe Youtube la altcineva acasă; mare atenție cu câtă tărie insiști să ne uităm la Game of Thrones duminica la „bere și semințe night”, pentru că eu mă pregătisem pentru un film de acțiune, nu pentru revelația pe care insiști că o s-o am.
România a fost vizitată ieri de un anume mare om, Eddie Izzard, comedian britanic (deja unii strâmbă din nas) de top pe la ei pe-acolo. Nu îmi propun recenzia elaborată a spectacolului, ci admit că mi-a plăcut foarte foarte mult; mi-a îndeplinit o dorință coaptă în cuptoarele Youtube-lui și torrent-urilor și m-a adus acolo unde toți hohotesc ca tembelii la glumele pe care le înțeleg și la cele în care se regăsesc. A fost excelent, cu atât mai mult cu cât schimbul s-a efectuat în limba engleză. Numai așa a dispărut acea jenă a umorului românesc făcut public: veșnic ușor cenzurat, de suprafață. Pentru că, dacă aveam un „Divertis”, el s-a pierdut printre rețete TV ușoare, fără contraindicații, cu Jojo și Anghel, și glumițe spălate la mașină.
Eddie Izzard ne-a desfăcut supapa de râsete sincere, în engleză, dar pe tematică universală. Am râs cu lacrimi atunci când s-a întâlnit cu Margaret Thatcher în Iad, din cauză că nu cunoșteau limba vorbită în Rai. Lumea poate să o ia cum dorește, pentru că o ia degeaba. Râsul nu poate veni decât în compania sincerității, iar noi încă râdem pe ascuns.
grafică: Ioniță BENEA
