Fii productiv. Trezește-te de dimineață. Dedică-te carierei. Fii profesionist, niciodată mediocru. Întemeiază o familie. Nu prea târziu, obligatoriu înainte de 40 de ani. Menține-te în formă. Practică un sport – te disciplinează. Fă exerciții regulat. Ai grijă de corpul tău. Ține o dietă. Numără caloriile. Citește eticheta produselor. Fii calculat. Ia cele mai bune decizii pentru tine și familia ta. Copilul trebuie să fie mereu în cea mai bună clasă, la cea mai bună școală din oraș. La liceu, alege-i cel mai bun profil: mate-info. O să îți mulțumească mai târziu. Du-l la meditații: matematica, engleză, fizică. Ai grijă de viitorul copilului tău. Alege-i tu facultatea. Alege cea mai bună facultate. Încă nu știe destule despre viață. O să îți mulțumească mai târziu. Copilul perfect nu fumează, nu se duce la petreceri, nu se îndrăgostește, salută respectuos, își ajută colegii, nu pierde timpul, nu fuge de acasă. Copilul perfect nu scrie poezii. Copilul perfect nu visează, ci învață. Ai grijă să ai copilul perfect. Du fiecare treabă până la bun sfârșit. Sâmbăta seara relaxează-te. Desfă-ți o bere. Uită-te din când în când la un film. Alege o comedie. Evită monotonia. Nu face niciodată greșeli. Vizitează-ți prietenii. Pleacă în vacanțe de mai multe ori pe an. Evită excesele. Fii fericit.
Sindromul Quijote constituie o autopsie a unei vieți din iluzii și o documentare a ceea ce rămâne în lipsa lor.
Sindromul Quijote este o radiografie a stereotipurilor, a concepțiilor despre familie, despre educație, relații interumane, dar, mai mult decât atât, o critică tulburătoare la adresa perfecțiunii. Carmen Dominte îi face o vivisecție în cel mai recent spectacol-lectură prezentat în cadrul proiectului LECTURI³**, impecabil pusă în valoare de regizorul Radu Ghilaș și de cei trei actori ai Naționalului ieșean: Dumitru Georgescu (Fiul), Doina Deleanu (Mama) și Adi Cărăuleanu (Tatăl). Se alege drept subiect o familie reușită: doi părinți cu cariere împlinite, un cunoscut medic și o creatoare de modă, și copilul lor olimpic. Spectacolul sfâșie aparența de idealuri desăvârșite, descoperind un interior putred. Scoate pe rând organele. Sunt toate bolnave, suferinde. Se observă imediat că are o inimă distorsionată. Noi, publicul, avem în față un corp perfect, dar gol pe dinăuntru. Sindromul Quijote constituie o autopsie a unei vieți din iluzii și o documentare a ceea ce rămâne în lipsa lor.
O radiografie amară a familiilor „fericite”
Prin intermediul monologurilor celor trei personaje ni se dezvăluie cum și-au petrecut ziua de sâmbătă, ziua în care un coleg de clasă al fiului celor doi a murit. Cu toții susțin că a fost o zi obișnuită – viața s-a scurs regulat, după plan. Au luat micul dejun împreună, tatăl a plecat la spital, mama a mers la tenis, iar pe drum și-a lăsat fiul la karate. După prânz, adolescentul a mers la meditații pentru admiterea la facultate. După ce s-a întors acasă, a plecat să își ajute un coleg cu temele. Părinții și-au petrecut seara împreună vizionând un film. Deși relatările celor trei membrii ai familiei sunt similare, diferă un lucru: fiecare personaj susține că genul producției cinematografice vizionate era altul, fie o comedie franceză, fie un film istoric, fie unul polițist. În acest moment, se simte un prim clivaj al universului lor și minciuna existenței ideale construite calculat începe să se destrame.
Treptat, urmărind firul gândurilor și confesiunilor lor, un fir ce se derulează ambiguu, neorganic, fisurat, descoperim copilăria nefericită a copilului, abuzurile emoționale prin care a trecut, lipsa dragostei din partea părinților, distanți, mereu preocupați de evoluția lor profesională. Asistăm la momentul când credința copilului în poveste a fost distrusă de mama sa și când visul de a fi poet a fost anulat de tatăl său. Sub semnul suferinței stă întreaga evoluție a băiatului și transformarea sa îtr-un adolescent violent, problematic, implicat în moartea colegului său, așa cum mărturisește în final.
De data aceasta, nu am fost în sală să simt emoția actorilor, inflexiunile vocii, gesturile, nu am asistat la mărturisirile personajelor. În condițiile impuse de distanțarea socială și de măsurile ce însoțesc starea de alertă, spectacolul s-a ținut online. În ciuda reticenței pe care am avut-o la început privind transpunerea digitală a piesei, am descoperit, mulțumită montajului video realizat de Vlad-Paul Ghilaș, o dimensiune intimă a teatrului, iar actorii au reconstruit universul personajelor din lumea lor cu acuratețe.
Părinți și copiii. Măștile succesului
Sindromul Quijote este o piesă cu un impact deosebit. Vorbește despre tot ceea ce refuzăm să discutăm, despre tot ceea ce ascundem, despre temerile noastre, despre suferință și ratare. Este o piesă care te pune față în față cu subiecte încă tabu, pe care le menționăm poate doar șoptit: depresia, sinuciderea, obezitatea, consumul de droguri, homosexualitatea, dar și cu preconcepțiile pe care le avem în legătură cu acestea. Tata mi-a spus că doar poponarii plâng pentru că sunt proști ș-apoi m-a întrebat dacă sunt prost. Eu cred că încerca să afle dacă sunt un ponar, dar nu știa cum să pună întrebarea. Mărturiile fiului ascund fața atroce a familiei, o față a intoleranței ancorate în tradiție, a abuzurilor, a fricii, a deformărilor interioare.
Acest spectacol-lectură ne obligă să ne întrebăm unde se sfârșește în fiecare dintre noi sinele construit cu un chip perfect și unde începem cu adevărat să existăm. Iluzia personală a fiecăruia se cutremură în fața morții – și chiar dacă e vorba despre moartea altuia, o moarte străină de noi, în fața ei totul se prăbușește. Pentru că, responsabili fiind, murim și noi un pic.
Într-o lume în care există timp, nimic nu se mai poate întoarce înapoi.
Sindromul Quijote are puterea de a sublinia faptul că noi, prinși într-o fugă nesfârșită după viața must have, de succes, ca în filmele americane, dar remodelată de fixații autohtone moștenite, nu trăim. Sigur, respirăm și bifăm reușită după reușită pe o listă făcută de alții – cei care ne spun cum trebuie să arate viața noastră, dar nu trăim. Avem familia perfectă, cariera perfectă, casa perfectă, mașina perfectă, prietenii perfecți, vacanțele perfecte, totul este perfect, dar nu trăim. Ducem existențe perfecte, și totuși ratate.
*Raluca Cocor, redactor Alecart, este elevă în clasa a X-a, filo, la Colegiul Național Iași.
**LECTURI³ este numele celui mai nou proiect teatral demarat de Teatrul Național ieșean în parteneriat cu Muzeul Național al Literaturii Române Iași (Filit) și „Alecart”. Proiectul a fost inițiat de Naționalul ieșean din dorința de a promova dramaturgi români contemporani din România și din Republica Moldova, de a face cunoscute publicului piesele lor de teatru prin montarea lunară a unor spectacole-lectură.
Selecția textelor este făcută în fiecare lună, conform unei grile de evaluare, de către un juriu constituit din reprezentanți ai Teatrului Național Iași, ai Muzeului Național al Literaturii Iași și ai revistei de cultură „Alecart”.
Foto montaj: Vlad-Paul Ghilaș
