Romanul Republica al lui Bogdan Suceavă este o reconstituire literară a unui eveniment ce s-a petrecut la Ploiești în ziua 8 august 1870, eveniment care, deși este puțin reflectat în paginile cărților de istorie și a rămas în mentalul colectiv în special datorită perspectivei lui Ion Luca Caragiale, este unul reprezentativ pentru români – Republica de la Ploiești. Asistăm așadar, prin intermediul cărții, la o oglindire a societății românești de atunci, dar și de acum. Tocmai prin prisma faptului că are la bază un eveniment real, fiind un roman care mizează pe recuperarea adevărului (dar și a relativității acestuia), cartea devine o poveste a zilelor noastre. Este puntea care leagă moravurile trecutului de realitatea de astăzi. Acțiunile din noaptea ce precedă ziua de 8 august 1870 și cele aproximativ 15 ore de euforie populară reflectă mentalitatea oamenilor, situația politică și socială a țării, vertijul manipulării, carnavalescul din spatele oricărui eveniment public, chiar dacă de acesta ne desparte aproape un secol și jumătate.
La început, răzvrătirea populației are un caracter nobil. Oamenii sunt înflăcărați de o idee „înaltă”: schimbarea necesară într-o lume dominată de violență, de posibilitatea de a vota „la suveică”, de indiferența politicienilor etc. Ei sunt impulsionați de dorința de a fi stăpâni în propria țară, având ca scop principal detronarea lui Carol și instituirea unui nou regim, în care poporul să aibă dreptul de a decide și în care oamenii să fie puterea: republica. În ciuda ardorii care zace în inima mulțimii, oamenii pornesc de acasă fără torțe, spade sau lănci, iar singura armă pe care au folosit-o și pe care s-au bizuit în toată această luptă este puterea care zace în sufletul unui popor căruia îi pasă.
Din păcate însă, de la această idee măreață și până la finalitatea ei e cale lungă și anevoioasă. Lipsită de forță politică, fără sprijinul altor urbe, mulțimea ploieșteană este privată complet și de puterea cu care credea că e înzestrată. Orbiți fiind de făgăduieli, promisiuni și visul unei zile de mâine mai bune, oamenii cad în prăpastia propriei himere. Pentru că asta devine revoluția lor – o iluzie, la baza căreia a stat o manipulare în masă din toate părțile și în cele mai diverse forme.
Manipularea este punctul cheie al acestei cărți, căci evidențiază cum nu se poate mai bine actualitatea, în contextul în care suntem martori zi de zi ai contrafacerii adevărului fără a putea cumva lupta împotriva ei.
Această manevrare a conștiințelor în interesul anumitor persoane și partide politice prinde contur mai întâi în comportamentul lui Alexandru Candiano Popescu, inițiatorul și conducătorul revoluției. Prin elocvență și discursuri patriotice rostite cu înflăcărare, cu o abilitate remarcabilă și o încredere debordantă, reușește să își impună convingerile, adunându-și astfel „oastea de luptă” împotriva monarhiei. „ – Trebuie să judecăm cu creierul! Înțelegeți? E ca și cum suflarea Marei Revoluții Franceze a ajuns și până la noi și ne-a închegat ca națiune! Și noi asta trebuie să folosim! Energia! Pasiunea! Suflarea aceasta de aur! […]” Iar ca dovadă a impactului ce îl are discursul lui în inimile oamenilor din jur stă fragmentul: „Cuvintele tale mă însuflețesc, văd că ai atâta dreptate!”. În acest mod a luat naștere revoluția, după ce manipularea s-a extins la nivelul maselor din centrul urbei și tot prin intermediul unui astfel de șiretlic a existat pentru puțin timp și republica de la Ploiești. Acțiunile luaseră amploare odată cu primirea așa-zisei telegrame de la Brătianu care anunța „definitivul succes al libertății pe tot teritoriul României…”. Oamenii scandau victoria republicii, fără a bănui măcar că erau jucați pe degete de chiar guvernul țării. Astfel, din regizori ai acestui spectacol, ei au devenit, în mod inconștient, actori pe o imensă scenă de teatru, condusă acum de cei din guvern, care înăbușă chiar în aceeași zi mișcarea din Ploiești și pornesc procesul împotriva republicanilor.
Drept surse pentru această reconstituire au servit scrieri memorialistice, opere literare ale participanților la eveniment, documente de epocă, dar și lucrarea Silviei Marton, Republica de la Ploiești (consultată în partea finală a pregătirii romanului). În Actul al V-lea predomină citate din Memoriile lui Candiano și din Boborul de I. L. Caragiale. În caz că v-ați întrebat, da, și Caragiale a participat la aceste manifestări. Pe atunci însă era doar un tânăr de 17-18 ani, care s-a umplut de entuziasm la auzul unei astfel de conspirațiuni în vertijul căreia se lasă prins, deși el însuși mărturisește că votase de mai multe ori (neavând vârsta legală) cu puțin timp înainte. Ca grefier a avut un rol important și în cadrul procesului de judecată. Ba chiar a fost acuzat că ar fi modificat anumite declarații în favoarea apărării. Din moment ce nu a fost singurul care a contribuit la distorsionarea realității în cadrul procesului, este foarte greu acum să distingem adevărul despre toate aceste evenimente. Cu toate acestea, prezența lui Caragiale este importantă pentru noi, pentru că scrierile sale ulterioare, îmbibate de acea ironie caracteristică, „ne fac să râdem și să plângem în același timp” (nota autorului). Și poate nu întâmplător, unul dintre inițiatorii spiritului critic, al privirii lucide asupra a ceea ce suntem a fost el însuși, cel puțin la un moment dat, parte a unor jocuri deloc curate, care și astăzi ridică semne de întrebare în legătură cu posibilitatea omului de a rămâne onest într-o lume în care tocmai onestitatea lipsește.
Romanul evidențiază și statutul micilor națiuni de când e lumea. Acestea nu sunt decât pioni pe tabla de șah a marilor puteri. O întrebare firească în acest moment este: Ce înseamnă, de fapt, să fii om? Pentru mine, acest deziderat nobil se reduce la un singur gând: ca nimeni să nu se joace cu speranțele tale! Fie el împărat al lumii sau vecin al tău, dușman declarat sau dușman ascuns, prieten sau simplu amic, nimeni să nu poată arunca umbre în fața ochilor tăi și să-ți ceară să le urmezi! Asta este chiar definiția unei națiuni puternice.
Și totuși, în acest moment, nouă, oamenilor care ne dorim cu adevărat o schimbare, ce ne lipsește? Ce trebuie să aibă un popor care nu e susținut de o putere politică, dar care dorește să își păstreze demnitatea și să devină împărat la el acasă?
Romanul lui Bogdan Suceavă e o carte care nu trebuie să lipsească de pe masa oricărui tânăr care dorește să înțeleagă ce s-a întâmplat pentru a putea pricepe ceea ce este. Aflată la jumătatea drumului dintre adevărul istoric și ficțiune, cartea propune o redescoperire a evenimentelor de la 8 august 1870 „fără ură și fără părtinire” sau, mai simplu, fără partipriuri și idei preconcepute.
*Tamara Bivol, redactor Alecart, este elevă în clasa a IX-a, Filologie, la Colegiul Național Iași.
