Deplasări înspre și dinspre miez sau „Singularitatea este pâlpâire”

Cu cât mai imuni la nostalgie, cu atât mai predispuși la autodistrugere.

Ultima oară când mă bucurasem de cuvântul pâlpâire aveam cinci ani și priveam stelele altfel. Nu știam că ele stau ascunse pe cer și ziua, nu învățasem să definesc identitatea și nici nu mi-o căutam pe a mea. Oricum, pâlpâirea era abstractă, la granița dintre este și nu este, oscilând constant și generând un conflict tocmai pentru că ea vrea să fie și să nu fie în același timp. În cel mai recent roman al lui Dan Lungu, viața este analizată, este filtrată, pornindu-se de la o separare clară a segmentelor acesteia. Instrumentul de lucru rămâne omul care se adaptează, care refuză și apoi se abandonează, căci marile decizii se iau mereu cu ochii închiși. Parafrazându-l pe Claudiu Komartin, romanul lui Dan Lungu se transformă într-un exercițiu de Învață-mă să fug din capul meu cu un ritm domol, cu plecări, reveniri, impasuri și oameni care se construiesc unii pe alții. Umbra care se așterne peste un destin se rezumă la codul rigid, atent proiectat al unei lumi, un sistem care apoi este descifrat cu ajutorul unui limbaj străin ce, în definitiv, se dovedește a fi unul exclusiv interior. Nesiguranțe.

Ca să fiu prezent, merg desculț. 

Statisticile, prin excelență, simple, ordonatoare, creează impresia unui tot cuprins în și dincolo de limitele sale fără rest. Eroarea de calcul se datorează neajunsurilor date nu de exterior, ci de propria interioritate. Protagonistul, Sebastian, este un om al sistemului, nu îndoctrinat, doar aliniat, care caută să observe și mai apoi să se observe. Aflat în concediu de recuperare sau explorare a identității el se refugiază într-un sat, temporar, mă grăbesc să adaug.  Nu e vorba de inadecvare, cât de o neapartenență asumată, căci inițial bărbatul se situează în afara ideii de rural, cercetând haotic de sus elementele care îmbogățesc lumea satului, dar niciodată putând uni toate piesele puzzle-ului. Intrusul, căci, în definitiv, asta este Sebastian, vine cu o lume a sa, de ale cărei determinații nu se poate desprinde, și impune un sistem care se reduce la absurd prin poveștile despre rachiul din colivă, case din chirpici și aventuri la stână. Întrepătrunderea celor două spații distincte se produce neașteptat, chiar ironic, căci, în final, cu voia sau fără voia sa, destinul lui Sebastian se desăvârșește chiar în centrul lumii pe care o renegase. Sub auspiciile trecutului unui necunoscut se recunoaște entitatea străinului neînțeles. Tot răul vine din putere. Prin definiție, satul este un loc al statorniciei, nu permite extinderea zbuciumărilor interioare tocmai pentru că nu există conflicte. Vorbim de o anumită rânduială, lege nescrisă, cunoscută de toți care se aplică și nu se contestă. Tranziția, trecerea de la un stadiu la altul, este aproape insesizabilă, căci schimbarea nu îmbracă forme străine mereu, ea își are un suport cald, familiar, care se presupune că oferă stabilitatea dorită. Exemplul cel mai grăitor este dat de statutul fostului primar din perioada comunistă, respectiv post-comunistă. Ce îi leagă pe Sebastian și pe primar? Coincidența numelui, diferența fiind dată de o inițială oricum nu foarte semnificativă.

Nu poți fi cu adevărat profund fără a fi nițel trăsnit.

Studiul se arată ca unică metodă de comunicare cu cei din jur, de altfel este și unicul pretext care împinge la descoperire. Apoi a venit nevoia unei epistemologii proprii și a unor metode personalizate. Autodefinirea. Sebastian se află deasupra lumii, fiind martor tăcut la activități obișnuite. Patetic este doar modul în care este privită legătura om modern-țăran: ca punerea față în față a două componente bizare care nu se pot echilibra nicicând. Un ciumat într-o lume a leproșilor. Personajele lui Dan Lungu cresc și se construiesc prin poveștile altora, sunt coautori ai unei istorii. Astfel, legăturile dintre oameni sunt pâlpâiri întrucât pun în mișcare un circuit, întregesc o entitate și modelează. În momentul în care ai prins capătul unei idei, trebuie neapărat să fii singur. Eroul este prins în forfota amețitoare a satului, dar niciodată acaparat, căci se retrage întotdeauna înainte de vreme în chilia sa ce miroase a var proaspăt și care îl ascunde de ochii curioși ai sătenilor. Ca orice plantă care nu își arată rădăcinile, nici străinul nu se expune privirii cercetătoare a localnicilor, adesea mult mai atentă decât a sa, ca om al statisticilor și al graficelor. Captivantă este maniera prin care protagonistul se diferențiază de ceilalți, alegând drumul din dos. Frumosul își va face mereu loc în primul rând, însă orice lucru are două fețe. Mersul pe ulița mare, a da binețe fiecărui sătean (căci așa spune legea nescrisă, nu?), dialogul acesta fățiș și poate nevoit falsificat, ar fi diminuat orice șansă de reușită a experimentului de autodefinire. Fața și spatele casei sunt două lumi guvernate de legi și necesități diferite. Așadar, singurul tovarăș de drum se vrea a fi gândul răzleț, rapid, ce contaminează întreaga fire. Orice ieșire în lume este asemenea unei călătorii ce consumă o resursă vitală, întrucât destabilizează treptat ordinea știută până atunci.

Mă interesează detaliile care destabilizează echilibre, tulbură suprafețe, poticnelile sau tusea care dezvrăjesc discursuri, pâlpâirile care subminează involuntar lumi și ne obligă să o luăm de la capăt cu întrebarea cine suntem?

Mătușa Ortansa este o figură aparte printre tipologiile și glasurile răsunătoare ale romanului. Este gazda lui Sebastian, dar spre deosebire de ceilalți, care nu se feresc să ofere dovezi și să trăiască prin poveștile altora, ea păstrează anumite rezerve, reușind astfel să se construiască pe sine în fața bărbatului. Intervențiile ei sunt rare, dar de impact; pe lângă faptul că  vin cu o morală, induc o stare, ele se supun unui model moral personal, altfel spus poveștile mătușii Ortansa vorbesc despre sine prin intermediul situațiilor: fie că trasează portretul primarului statornic Sebastian Aanei, zis Polovăț, fie că rememorează vânătorile sale inocente de gândaci de Colorado din copilărie, mătușa Ortansa este însăși povestea. Aici e capătul drumului meu precipitat. Pregnant rămâne și râsul ironic al bibliotecarului satului, care, deși tânăr, se plimbă senin prin istoricul comunității, de la origini până în prezent.

Numai noi știm cât risc somnolează în spatele normalității.

Integrarea nu poate fi nicicând una totală. Nu pare supărat pe neputința mea, o ia ca atare. Poate fiindcă sunt un străin. Cu Ștefan, sunt aproape sigur, ar fi reacționat altfel, fiindcă Ștefan trebuie să învețe lumea lui. Însușirea unei lumi depășește orice limită a superficialității. Ștefan este un copil al satului, dar Sebastian este deja matur, a crescut în spiritul unei culturi aparent diferite, mai puțin înflorate, folosește un alt tip de forță și a rămas pe o anumită treaptă a fricii pur umane. Mintea e doar ritm, mâinile la fel. Găsesc că e reconfortant să te abandonezi, să te lași animat de un murmur exterior, mișcat de pârghiile invizibile ale unui întreg. Intrusul va părăsi satul, nu înainte de a puncta câteva momente definitorii. Dorința de a pleca se exercită sub presiune. Ce urmează stabilește în mod concret poziția protagonistului față de identitatea sa. Se poate spune că eroul se refugiază tocmai în lumea din care provine, dar termină prin a nu o mai recunoaște. În interioritatea camerei de hotel dintr-un oraș învecinat, acesta citește presa, menține legătura cu primarul actual al satului, Doru Panait, amenințat de revenirea lui Polovăț, longevivul și preaiubitul primar ce marcase perioada comunistă, dar și pe cea proaspăt post-comunistă. Trăiește în ritmul satului în urma unei apropieri lente de oameni, de povești, de obiceiuri. Te uiți în urmă și vezi mereu altceva. De unde vin eu? te întrebi. Răspunsul e periodic altul. Firele nu se înnoadă întotdeauna la fel. Dacă nu învățăm asta, vom fi într-o perpetuă derivă.

La  un moment dat toți se întorc. 

Dan Lungu nu ironizează un inadaptat, ci surprinde tumultul cercetării și descoperirii unui țel personal pentru că tot ce există are un scop. Grotescul (sau pur și simplu adevărul) lumii rurale este esențialul care nu lasă loc restului. Aflat pe acoperișul hotelului din oraș, Sebastian se ciocnește de o prezență aproape fantomatică, dezolantă, cea a paznicului clădirii. Nu există dialog, nu există privire, doar se expune un petic din realitatea actuală. Spre deosebire de sat, unde recunoașterea seamănului este normalitatea, într-o lume corporatistă, normalitatea se măsoară în priviri fixe, nu stânga, nu dreapta, doar înainte, nu el, nu ea, doar eu.  Singurătatea populată este cea mai periculoasă. Așa putem citi amândoi, iar el nu era obligat să-mi recunoască prezența. Știu cum e când nu ai chef de celălalt.

Pâlpâiri rămâne pentru mine un roman al interacțiunilor – cu sine, cu exteriorul, cu orice aspect/gând/subiect – care definesc o direcție clară de acțiune și de aceea mă întreb dacă a te face că nu vezi înseamnă a privi oblic. Dacă sufletul păstrează orice sentiment, dacă mintea conservă concepte, pe retină ce rămâne?

 

*Amalia Carciuc, redactor Alecart, este elevă în clasa a XI-a, filologie, la Colegiul Național Iași.

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.