singurătate, familie, dragoste și celelalte produse*

Transpunerea fiecărui element al realității, asocierea fiecărei senzații cu evenimentele cotidiene şi asamblarea fiecărui sentiment așezat strâmb, inegal sau perfect în hârtia rezistentă la focul timpului dobândesc la Alexandra Turcu puterea de a construi imagini. Pagini despre iubire, singurătate sau depresie. Exerciții de ieșire din monotonie cu două soluții: moartea sau dragostea. celelalte produse, o matematică a reflexelor umane prea evidente.

Singurătatea („te obișnuiești cu singurătatea așa cum te obișnuiești cu un drog tare”), devenită unitatea centrală a tuturor sentimentelor, alimentează intensificarea modului subiectiv de a trăi realitatea, mod ce, părând unic, se regăsește totuși sub diverse forme în fiecare din noi: lașitate, indiferență sau, pur şi simplu, „dorinţa de a nu face nimic” și care se actualizează numai în intensitatea sufletului; corpul rămâne ceva inutil, un obiect necesar exclusiv comunicării cu prezentul („îţi cobori privirea înspre picioare/ de la gât în jos, nu a mai rămas nimic”). Singurătatea ne dă astfel puterea necesară de a-i înţelege pe ceilalţi, ne dă ocazia de a-i analiza şi de a nota sârguincios în carneţelul mental cum să fim, cum să nu fim, cum să trăim sau, de ce nu, cum să distrugem trecutul, suferinţa sau viitorul, pentru a smulge apoi notiţele şi a uita totul. Oricum, printre filele pe care totuşi le păstrăm nu mai găsim rostul nostru, ci al celorlalţi şi, cu puţin noroc, ne găsim personalitatea în DEX-ul cu oameni.

Familia înseamnă viaţă, timp ce a fost şi va fi, timp al descoperirii lumii, al explorării jocului, al încercării gustului iubirii. Şi moartea, inevitabilă, face parte din ea („câteodată, ne apucă, din senin. Fugi repede acasă să vedem dacă n-a murit bunicul.”). Construirea spaţiului protector, familiar şi inocent îngheaţă în timp habitudinile, conturând astfel imaginile clare, dând culoare şi parfum „de demult” monotoniei pe care am trăit-o atât de intens („când călcăm pe prima treaptă şi treapta scârţâie, e semn bun.”). Analiza milimetrică a simbiozei dintre copilărie, maturitate şi bătrâneţe și transpunerea ei în planul cititorului prin simplitatea câtorva cuvinte scot la iveală îmbinarea perfectă a  tuturor pieselor de puzzle: sentimente, persoane, imagini, cărţi și ne amintește să căutăm ultima piesă, pierdută, pe noi. Fără restul, nu am putea construi nimic, fără trecut nu există viitor, fără mama nu există tata, fără bunici, cărţile de poveşti nemuritoare n-au prins viaţă. Capacitatea fiecăruia dintre noi de a ne imagina („În colţul străzii era america”) ne este insuflată în familie pentru a înflori în suflet, dându-ne putere să continuăm să alergăm năvalnic pe drumul timpului până la maturitate („spaima că ai uitat numele bunicii sau că ţi-ai luat de două ori medicamentele”), unde ne îndreptăm încet, şovăielnic sau sigur spre capătul dreptei; e ireal, dar adevărat („ca să îţi dai seama că oamenii mor, trebuie să priveşti mult timp într-un punct fix. Apoi totul e simplu, înţelegi de ce îţi pune bunica cărţi de rugăciune sub pernă”).

Dragostea înseamnă să împărtășești totul („stăm pe canapea și ne rugăm împreună să nu se ude tavanul”), să poți să ai suficientă răbdare ca să evoluezi împreună cu cealaltă persoană, astfel încât să înțelegi, să savurezi și să asculți liniștea ei în liniștea ta („când nu suntem împreună, ne sunăm și nu ne spunem nimic. Ascultăm televizorul.”) și banalitatea irațională a timpului să capete mii de sensuri pentru voi. Iubind, devii optimist, ajungi să nu îţi mai pese de totul, ajungi să poți înțelege realitatea mai acut, să fii o persoană mai bună, pe scurt, să fii fericit având în subconștient, ca un disc zgâriat, îndemnul „Carpe diem!” care se repetă la nesfârșit („de când l-am cunoscut, pot să stau câteva zile la computer fără să-mi scadă nivelul de optimism sau tendința firească de a aprecia lucrurile”). De ce să iubeşti? Simplu. Pentru că e greu să găseşti pe cineva care să te caute, care să te înţeleagă ca pe o ogindă: oglinzile sunt tu din altă perspectivă, dar fără sentimente. După ce două oglinzi puse faţă în faţă ajung să se umple una pe alta de pastelul iubirii, vei înțelege în sfârșit de ce merită să iubeşti („creierele noastre răspund la aceiaşi stimuli”), de ce merită să ai tot amestecul straniu și de necontrolat de sentimente pentru un altul. Dragostea înseamnă, până la urmă, să scrii o poveste cu cineva, o poveste captivantă şi greu de înțeles din exterior, într-o carte cu pagini nelimitate pe care o retrăiești mereu: memoria prezentului.

Decupând meticulos diverse imagini din viață, organizându-le în albumul de timp cu grijă, analizând în parte fiecare stare, fiecare minut și fiecare pastilă, se construiește universul volumului, al poeziei Alexandrei Turcu, aceasta devenind unul din celelalte produse; empatizând pagină cu pagină cu modul brut de expunere al gândurilor se pictează clar pe pânza strâmbă a vieții, cu acuarele vechi, ce încă își păstrează intensitatea, imaginea sufletului ce arde în singurătate, înțelege sensul familiei și dizolvă dragostea în paharul plin cu existență.

* alexandra turcu, celelalte produse, Editura Charmides, 2015

Andrei Rusu este elev în casa a IX-a la Colegiul Național Iași.

 

 

 

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!