Singurătatea în adolescență (II). Ancheta revistei

Când mă-nconjor cu tinerii și cu bătrânii mei, singurătatea e ceva plăcut: vine când o chem și pleacă când îi dau drumul, dându-mi răgazul să mă înconjor, preț de câteva clipe, cu mine. (V.G.)

Amalia Carciuc:

Îmi măsor singurătatea în numărul de pagini pe care le-am citit, în muzica bubuind în căștile prea uzate, în plimbările cu ghiozdanul în spate pentru a găsi banca perfectă din dorința de a amorți cu cartea în mână. Am ales să cred în cărți abia după ce am fost lăsată în urmă doar din nevoia de a lăsa, la rândul meu, ceva în urmă, orice. Nu am văzut singurătatea ca pe un gol, ci ca pe o liniștire a spiritului și de aceea o port mereu cu mine. Paradoxul singurătății este acela că nu vine niciodată singură; implică dorul, dezamăgirea, starea de negare temporară a lumii sau, dimpotrivă, acceptarea acesteia pe deplin doar că în alt mod. Am învățat să cresc în propria singurătate construită în jurul scutului întărit de personaje, înfruntări cu adevărul și minciuna, teorii, conspirații, vise. Mă îmbolnăvesc și mă vindec singură de tot ce au distrus oamenii în mine atunci când mi-au negat răspunsuri, explicații, priviri, îmbrățișări, iar acum pot spune oricui: J’ai fini par te pardonner.

Când Raskolnikov înfipse cuțitul adânc în carnea bătrână, scorojită a cămătăresei, când Doamna Bovary își construia lumea iluzorie, când Ion gusta trupul firav al Anei, visând la pământul negru, când ceaiul uitat în cana de pe birou se răcea, când tramvaiul se oprise la mijlocul drumului, când alții învățau că singurătatea se resimte și într-o mare de oameni, eu eram demult la marginea lumii cu amintirile oamenilor care deja nu mai erau. După o lungă perioadă când îi regăsești pe ceilalți, o să afli că mai întâi de orice schimbare care apare în exterior, tu nu mai ești la fel. Știam că după momentele mele de singurătate nu o să îmi mai înțeleg cel mai bun prieten, știam că nu o să mai cunosc ochii vii, verzui și toate astea pentru că au rămas la sute de pagini citite distanță, iar mie mi-a rămas dorul până când am învățat să mă apăr sau, mai bine-zis, până când am renunțat. Odată cu el mi-am pierdut și sinele vulcanic, nerăbdător, gălăgios, iar obsesiile au început să se multiplice, să se întindă peste un nou om întocmai ca o pânză muncită a unui păianjen lent. Obsesii gândite, de data aceasta. Singurătatea m-a ajutat să îmi remodelez zâmbetul și să educ copilul speriat din colțul minții mele. Ieși la lumină, te rog! Rănile se cicatrizează cu timpul. Am pus destul unguent.

Singurătatea unei adolescente se rezumă, poate, la un vers ce-i aparține lui Claudiu Komartin, o pace încheiată cu atâta ură în ochi. Înăuntru domnește pacea, iar în juru-ți apar frustrările pentru că ochii căutători sunt dezamăgiți de ce au regăsit. Te-ai schimbat, fetițo! Am ales o singurătatea bogat populată, plină, caldă, formatoare ce se definește prin trecerea de la fort minable la  formidable. Ceea ce îmi rămâne de făcut e să aprind un chibrit pentru amintirile mele, să dau foc adolescenței, să o văd arzând constant, să alimentez flacăra cu momente eterne de singurătate, iar la final, să pun cenușa într-un loc de onoare. Eu am citit mai mult și nu sunt sclava nimănui.

Andrada Strugaru:

Privesc în gol, rotunjesc în ochi același bec – lumina parcă nu mai e lumină. Dintr-odată, suflul meu e singurul care îneacă liniștea, într-o altă acalmie imperfectă – aș vrea să mă ascund, conștientă de redundanța propriei prezențe într-un spațiu atât de blând. Asemenea lui Brod a lui Foer, care își scrie toate felurile de tristețe, nu de puține ori mi s-a întâmplat să mă surprind gândindu-mă la cât mai multe singurătăți (sau, mai bine zis, la cât mai multă singurătate); cred că, așa cum clipele de solitudine ne-ar face să simțim că totul se rupe de noi – și, uneori, în noi -, solitudinea însăși, urmându-ne cu pași moi și înceți, este cea de care niciodată nu ne putem desprinde. În adolescență însă, am simțit cum nodurile acestei legături se întăresc; mai mult decât un timp al pierderii și regăsirilor, văd în adolescență o dimensiune a asumării, chiar a obișnuirii cu propria prezență, cu ideea de a fi, de a exista ca suflet, ca persoană, în lume; căci nicio lipsă sau absență nu ar putea fi resimțită fără a fi trăit înainte o cât de scurtă clipă a revelației de sine. Astfel, am trecut de la singurătatea ultimei pagini (sau a ultimului vers) la aceea din mijlocul mulțimii, de la singurătatea din nesomn, la cea a părăsirii sau a renunțării, însă cele mai vii amintiri rămân cele ale singurătății-dinăuntru: când, adolescent fiind, nu știi cine ești sau unde vrei să ajungi. Tăcerea apăsătoare a lipsei de sens care te lovește ca o primă întâlnire cu nimicul, cu un mare gol pe care îl reprezinți sau care te înconjoară – așa îmi amintesc cele mai grele momente de singurătate; simțindu-mă ca într-un corp străin, ca într-o viață străină, evitând să îmi pun întrebări despre mine la care nu aș putea să răspund. Iar atunci când ne simțim abandonați de și în noi înșine, pare că nu mai există în afară, ci doar o liniște lăuntrică fără sfârșit și fără început. Aș încerca o încheiere motivațională, despre cum întotdeauna în liniște stă un cuvânt care abia așteaptă să fie rostit, iar orice gol și orice părăsire lasă loc atâtor lumi de reconstituit, dar cred că singurătatea nu își cere alte încurajări – prin excelență fiind un timp al repoziționării sinelui față de propria persoană. Am înțeles treptat că, pentru mine, unele absențe și tăceri sunt necesare, că singurătatea, la fel cum poate acapara pe neprevăzute, poate, la rândul ei, să fie luată prin surprindere; din când în când, solitudinea nu mai seamănă cu vidul înspăimântător de care mă feream, ci cu momente de tăcere pe care le caut printre propriile gânduri.

Anastasia Fuioagă:

În perioada de adolescență trăită până acum, cred că printre cele mai puternice feluri de singurătate resimțite a fost acela al unei singurătăți crunte, în care simți adânc lama sentimentului de abandon. Cum nu-mi face prea mare plăcere să mă întorc la trăirile din acele momente, aleg de obicei să rememorez ocupațiile pe care le aveam atunci. Cel mai adesea, ce ascultam în perioadele respective. A fost tipul de singurătate în care ascultam Evanescence în cantități industriale. (…)

Am intrat la liceu și prioritățile au început să își schimbe centrul de greutate, așa încât cititul a devenit din plăcere ceva vital. Mi-am redecorat camera și cu ocazia asta mi-a pus tata un sistem audio în cameră; spera să încep să ascult colecția masivă de progresivă pe care o am în casă. I-am zis că da, da o să ascult și primul lucru pe care l-am băgat pe boxe a fost discografia Burzum. Pe repeat. Un an întreg. A fost anul în care singurătatea a început să însemne altceva. S-a transformat din revoltă în introspecție sinceră și profundă. Cam acolo e și azi. Cu o carte în brațe, cel mai adesea în pat, momentan cu discografia Shining pe fundal. Am început să ascult și prog, ce-i drept trupe mai noi, cum sunt Opeth sau Ne Obliviscaris. Pe pereți nu mai am versuri, am rafturi de cărți și câteva postere. Mă îmbrac tot în negru, tot cu bocanci iarna. Singurătatea abandonului a devenit însă singurătatea regăsirii sinelui, pe care o îmbrățișez ca pe acel prieten fără de care viața n-ar însemna prea mult.

Viviana Gheorghian:

Singurătatea nu este și nu poate fi dezamăgire. În cel mai fericit caz, dezamăgirile pot instala o stare de singurătate. Salvatoare, ea vine să reconfigureze un nou traseu interior și, paradoxal, să păstreze naivitatea și curajul care ar trebui încă să ne întregească. Singurătatea mea e un copil. Ea m-a învățat să mă refugiez în privirile oamenilor, să caut și să cunosc în tăcere, să fac alegeri mai înțelepte și, da, să mă avânt cu aceeași încredere și disponibilitate în brațele oamenilor, să mă atașez de ei și să plâng. Andrei Pleșu spunea într-un interviu că definitorie în tinerețea sa a fost prezența bătrânilor. Simt și eu cum în juru-mi  rămân mereu bătrânii, poate mai mult decât nume sau oameni, fragmente din ei: mâinile ocrotitoare ale mamei, glasul bunicii și ochii celor câțiva profesori care mi-au marcat devenirea. Lângă mine, pășește încă stângaci și temător entuziasmul puținilor prieteni pe care îi am, tinerii în privirea cărora am găsit inocența pe care o caut mereu în oameni. Când mă-nconjor cu tinerii și cu bătrânii mei, singurătatea e ceva plăcut: vine când o chem și pleacă când îi dau drumul, dându-mi răgazul să mă înconjor, preț de câteva clipe, cu mine.

 

*Articole preluate din ALECART 21.

Lucrare plastică de Ioniță BENEA.

Loading Facebook Comments ...
Loading Disqus Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.