Singurătatea în adolescență (III). Ancheta revistei

Acolo unde oamenii nu veneau decât cu treabă și treaba mea era să aștept, acolo eram întotdeauna cel mai singură. (I.T.)

Mălina Turtureanu, redactor Alecart:

Scriam despre suferință și empatie și iubire ca și cum un copil de 12 ani (sau, haideți, ca să-mi fac pe plac și de data aceasta) ca și cum o (pre)adolescentă de 12 ani ar fi știut să măsoare pierderea și angoasa și să le facă sa respire în cuvinte.

Singurătatea e un prototip. Dulcea ironie a unui diagnostic ce pare privilegiu (valabilă și viceversa). Nu știu să-mi amintesc momentele mele de singurătate, poate pentru că au fost prea puține sau  pentru că nu au adus cu ele o suferință veritabilă, ci doar dispersii ale unor gânduri superficiale și standardizate. Când eram mai mică, aveam tendința exagerată de a mă victimiza, mă lăsam intenționat pradă situațiilor dramatice, ca să-mi dovedesc ceva, ca să-mi testez limitele, să trăiesc cu falsa impresie a unui „curaj” încă nedefinit. În realitate, cred că singurii care își pot aduce singurătatea suntem noi, iar când suntem tineri ne-o însușim din dorința de intimitate și siguranță. Am o amintire puternică din clasa a șasea, împlinisem 12 ani, deci, teoretic, eram încă un copil, dar îmi plăcea să mă consider o adolescentă, ca și cum denumirea, și doar ea, ți-ar oferi o distincție aparte. Moartea violentă a bunicului m-a maturizat brusc, aducând o anumită responsabilitate pe care nu eram pregătită să mi-o asum. Îmi jucam din nou durerea ca o micuță și inocentă victimă, lucru care mă exaspera, fiindcă tristețea mea era profundă și chinuitoare, aveam coșmaruri, preferam să mă izolez. Capacitatea mea de concentrare la școală scădea iremediabil, în special la materiile reale, pentru care oricum nu am nutrit niciodată o pasiune. Știu că la o oră de engleză scrisesem o compunere despre bunici și am fost aleasă chiar eu să o citesc în fața clasei. Eram mândră de ceea ce scrisesem, voiam să citesc, dar mă poticneam în cuvinte, aveam rândurile în fața mea și în secunda următoare se deformau, căpătând expresii monstruoase. Mă cuprinsese o panică devastatoare, eram redusă doar la instinctul primar de a plânge și mă înăbușea neputincios înfrângerea. Clasa râdea. După acel moment am început să scriu. Gânduri amețite de jurnal, începuturi de povești, poezii. Mă studiam în oglindă, scriam despre schimbările pe care le observam în mine, despre antipatia crescândă pentru matematică, pentru unghiuri și cifre amenințătoare, scriam despre bunicul, despre nucul de afară, despre toamne reale și imaginare. Scriam despre suferință și empatie și iubire ca și cum un copil de 12 ani (sau, haideți, ca să-mi fac pe plac și de data aceasta) ca și cum o (pre)adolescentă de 12 ani ar fi știut să măsoare pierderea și angoasa și să le facă sa respire în cuvinte. Deși niciodată nu eram măcar un pic mulțumită de rezultat, acolo, în biroul meu, unde ascundeam câte un roman după cartea de fizică, m-am înscris la concursuri de creație pe internet și am câștigat câteva premii. Familia mă susținea, dar niciodată nu m-am simțit înțeleasă. Le simțeam bucuria neîntregită, fragmentată, diluată. Cred că atunci m-am simțit cel mai singură.

Ioana Tătărușanu, redactor-șef adjunct Alecart:

și-atunci am început să mă joc de-a v-ați ascunselea cu singurătatea până i-am dibuit fericirea, până am croit-o după nevoile mele de a fi mereu altcineva și totuși de a nu mă părăsi pe mine.

Singurătatea m-a vrut dintotdeauna disfuncțională, stricată, cârpită și deznodată, aiurită și remodelată mereu, după cum oamenii și împrejurările m-au copleșit și m-au pipernicit, m-au scorojit și m-au adunat de pe unde m-am pierdut, de prin colțuri și ghemotoace scămoșate. Acolo mi-am afundat mâinile, ochii și cu umerii am așteptat apogeul lipsei, fericirea înlăcrimată sau înlocuirile sistematice ale absențelor care știam că mereu o să vină. Singurătatea din fața biroului, din pat, din gară, de la masă, din fața și din spatele ușii, singurătatea care este și singurătatea care ți se pare. Acolo unde oamenii nu veneau decât cu treabă și treaba mea era să aștept, acolo eram întotdeauna cel mai singură. Împresurată de compresoare de emoții, de complicități și fenomene aberante de luare la cunoștință, viziunea mea despre lume s-a aciuat în gara în care nimic nu funcționează cum trebuie, în care lumea mănâncă sfidător și neliniștit shaorme la 10 lei. Aici panourile luminoase s-au dărăpănat dinăuntru spre în afară și s-au chircit ca niște coji de portocală și oamenii care nu au pat se întind convalescent pe scaunele de plastic din sala de așteptare și se simt ca pe un câmp imens de fervoare și stabilitate socială, între care alți oameni cu treabă și nevoi și doruri fac slalom și dibuie cu unghia și cu surzenia celei mai fine urechi primul zgomot de apropiere a trenului care poartă o mare responsabilitate sau o mare fericire. Fereastra are culoarea sinuciderii în masă și pe tejghea atârnă un chiștoc rudimentar rămas de la băiatul care nu voia să plece și tare-ar mai fi plecat. Râsetele înăbușite, amețeala și privitul în gol, cușeta în care poți scrie cu degetul pe pereți ca pe o spinare de om, cu acuratețea unei lucrări doctorale finisate doi ani la rând cu cuvinte de salut și de întâmpinare. Contemplarea, nevoia de a fi privit, ca aceea de a te lăsa îmbrățișat. Nevoia de a putea lua de mână și ușurința de a o lăsa să cadă la presimțirea acidă a sfârșitului. Vacuolele acestei gări expiră simultan o direcție și de fiecare dată când simt nevoia să privesc spre alți ochi dau de crepuscule și de mișcări orizontal-verticale ale emoțiilor. Prin graficul ăsta sunt atât de singură și mi-aș dori să pot întinde degetele și să pot dezaburi ochelarii cuiva ca pe o fereastră de tramvai. Doar că acum carapacea mea are consistențe metalice, balconul are ecou și Bucureștiul e trist și etilic. M-am înconjurat de goluri ca de o apă mare și uneori m-am bucurat, alteori am plâns, dar întotdeauna mi-am zis că eu nu trebuie să am ambiția normalității și-atunci am început să mă joc de-a v-ați ascunselea cu singurătatea până i-am dibuit fericirea, până am croit-o după nevoile mele de a fi mereu altcineva și totuși de a nu mă părăsi pe mine.

Raisa Manolescu, redactor Alecart:

Și acum îmi dau seama că adolescența este suma tuturor acestor momente în care nu simt singurătatea ca pe o absență, ci ca pe o prezență, ca pe o tăcere contemplativă închisă ermetic în mine.

Atunci când eram învăluită de opacitatea întunericului, atunci când liniștea sfâșia aerul și în vidul întipărit pe pleoapele mele închise începeau să se înfiripeze umbre distorsionate, atunci când pustietatea din cameră era umplută doar de tăcere și frici, atunci începeam să fug. Începeam să fug și nu mă opream decât în îmbrățișarea caldă și salvatoare a părinților mei, care mă acoperea ca o pătură de sub care nu era nevoie niciodată să ies și unde toate fricile erau spulberate. Pentru că, atâta timp cât eram cu ei, nu puteam fi niciodată singură și, atâta timp cât nu eram singură, eram în siguranță.

Atunci când eram prinsă în spirala dezamăgirii, atunci când prea multe întrebări se revărsau peste mine ca un val de apă sărată care mă înghițea și nu mă lăsa să mă ridic la suprafață, atunci când nu știam de ce nu toată lumea e bună și că va trebui să văd răul și în afara cărților de basme cu zmei, atunci începeam iar să fug. Începeam să fug și nu mă opream decât în momentul în care auzeam râsetele prietenilor care dizolvau toate acele întrebări inutile, înlocuindu-le cu jocuri interminabile și culori ce pictau bucurie peste toate incertitudinile. Pentru că, atâta timp cât eram cu ei, nu puteam fi niciodată singură și, atâta timp cât nu eram singură, eram fericită.

Atunci când visurile și realitatea se încâlcesc într-un nod gordian, atunci când sutele de posibilități devin un cub Rubik pe care încerc să îl rezolv parcă de o eternitate, însă în loc de fațetele uniforme obțin doar un mozaic, atunci când încep să fiu doborâtă de presiunea vieților pe care nu le trăiesc, atunci stau. Pentru că, atâta timp cât sunt singură, lumea încremenește și toate posibilitățile se spulberă în tăcere. Și în acest moment sunt izbită de gândul că membrana fină și translucidă dintre copilărie și adolescență este percepția despre singurătate și că devii adolescent odată ce încetezi să mai fugi și să te mai temi de ea. Doar în tăcerea singurătății reverberează glasul până atunci înăbușit al milioanelor de gânduri, doar în golul lăsat de aceasta încep universurile fantasmagorice să pară tangibile. Pentru că, în aceste momente de singurătate, momente în care te oprești din alergat și te lași să cazi în tăcerea abisală, nu mai există nimic imposibil și poți vedea surâsul blând al Necunoscutului. Și acum îmi dau seama că adolescența este suma tuturor acestor momente în care nu simt singurătatea ca pe o absență, ci ca pe o prezență, ca pe o tăcere contemplativă închisă ermetic în mine.

Iar când tăcerea se disipează, regăsesc lumea exact așa cum am lăsat-o, ruptă din încremenirea ei de chihlimbar.

 

*Articole preluate din ALECART 21 (octombrie, 2018)

Foto: Bogdan Onofrei

Loading Facebook Comments ...
Loading Disqus Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.