Singurătatea în adolescență. Ancheta revistei

Cum vă amintiți momentele de singurătate din adolescența și în ce fel v-au influențat?*

În loc de argument:  „Singurătatea nu te învață că ești singur, ci singurul.” (Emil Cioran)

 

Radu Vancu, scriitor:

Mi-am trăit adolescența la fel cum mi-am trăit și copilăria, și maturitatea: într-o casă de oglinzi ermetic închisă, un paradis din care nu există nici o scăpare.

Nu sunt sigur că poți fi cu adevărat singur în adolescență – e atât de chinuitoare vârsta asta, e atât de înnebunitoare obsesia de a ști cine ești & cine vei fi, încât ai nevoie neîncetat să te oglindești în alții, să te verifici în ei ca-ntr-o oglindă înainte de a ieși în lume. Și exact din același motiv ai atâta nevoie de literatură: pentru a te verifica în ea ca-ntr-o oglindă – sau ca-ntr-un prieten – sau ca-n cel mai fidel dușman. Nu-mi aduc aminte, așadar, să fi fost vreodată singur în adolescență. Creierul meu & inima mea au avut mereu oglinzi: și din carne, și din celuloză (care tot din carne e alcătuită, de fapt – orice pagină vie e, de fapt, creierul & inima unui alt corp). Mi-am trăit adolescența la fel cum mi-am trăit și copilăria, și maturitatea: într-o casă de oglinzi ermetic închisă, un paradis din care nu există nici o scăpare. De fapt, nu-mi aduc aminte să fi fost vreodată singur. Atunci când ești singur cu creierul tău ești departe de a fi singur. Atunci când ești singur cu inima ta ești și mai departe de a fi singur. Pentru a putea exista singurătatea, ar trebui extirpate creierul & inima. Ceea ce, uneori, sigur că e de dorit. (Și adesea am simțit că literatura e creierul & inima extirpate ale câte unui învingător.)

 

Immanuel Mifsud, scriitor:

Solitudinea mi s-a părut întotdeauna fermecătoare, mă simțeam bine doar eu cu mine însumi.

Nu am fost niciodată o persoană prea sociabilă, iar dacă m-ați fi numit un singuratic, ați fi avut perfectă dreptate. Am avut mulți prieteni în adolescență, dar acum nu cred că l-aș putea numi pe vreunul mai mult decât o cunoștință, de vreme ce nu m-am apropiat vreodată cu adevărat de niciunul din ei. Îmi era, de asemenea, foarte greu să lucrez împreună cu alții sau într-un grup. Acestea fiind zise, trebuie să recunosc că mi se întâmplă mult prea rar să mă simt singur. Solitudinea mi s-a părut întotdeauna fermecătoare, mă simțeam bine doar eu cu mine însumi. Cred că asta m-a făcut să văd altfel lumea, influențând și felul în care mă raportez la scris. Nu cred că m-am schimbat prea mult de atunci. Dimpotrivă, am devenit parcă din ce în ce mai singuratic. Spre exemplu, foarte rar mă duc la vernisaje sau expoziții și nu prea răspund invitațiilor pe care le primesc la evenimente artistice, cu toate că uneori simt că sunt obligat să o fac. Întregul meu univers s-ar putea rezuma la camera în care lucrez, sau, mai bine zis, camera în care lucrez a devenit, în sine, universul meu. Trebuie să subliniez că nu e neapărat un lucru rău, sau ceva trist,  din contră – e pur și simplu un alt fel de a trăi. Ori de câte ori particip la vreun eveniment social, cum ar fi o petrecere, prefer să mă pierd în decor, să trec neobservat, bucurându-mă de fericirea celorlalți – pe care, însă, nu reușesc să o împărtășesc.

Bineînțeles, mulți oameni, incluzând cel mai probabil și unii psihologi, ar spune că nu e tocmai un comportament sănătos. Și s-ar putea să aibă dreptate. Totuși, atâta timp cât propria izolare nu se transformă în acel sentiment profund de singurătate, nu văd cum ar putea să mă rănească –  abia atunci când ne simțim părăsiți și abandonați în liniștea care ne înconjoară situația se schimbă complet. Pe unele persoane frica le împiedică să formeze orice fel de legături: fie că este vorba de vreun complex de inferioritate, de timiditatea copleșitoare sau de vreo altă manifestare psiho-comportamentală, aceștia nu reușesc să intre în comuniune cu ceea ce este în jur. Din fericire, în  această ipostază nu mă regăsesc deloc. (traducere de Andrada Strugaru)

 

Cătălin Pavel, arheolog & scriitor:

Oamenii care au gustul singurătății au și cei mai buni prieteni.

Există singurătate care, pe termen lung, te apropie de alți oameni, sau măcar de alți singuratici, și există singurătate care îți erodează cheful de a mai vorbi vreodată cu cineva. Adică, așa cum există și colesterol bun și colesterol rău (am observat că literatura a început să se ocupe de colesterol), există și singurătate bună și singurătate rea. Aia bună, perfect compatibilă cu bucuria, înseamnă reflecție, sedimentare, huzurul înverșunat al scrisului și mai ales al cititului. Aia rea e plină de toxine și înseamnă, între altele, îndoială de sine care aruncă la gunoi tot ce ai putea face. Iar cea mai dură formă de singurătate este disperarea, în care să nu-i lăsați niciodată pe cei pe care-i cunoașteți.

Adolescența te trece într-un mod dement prin toate tipurile astea de singurătate. Rezultatele le simți toată viața. E tentant, bineînțeles, să zici „lasă că e bine să le simți pe toate”, dar un episod de disperare, de exemplu, nu vine deloc cu garanția că vei fi un om mai bun după el. Din contră, înseamnă să te joci cu focul. Cum ai putea să știi dinainte care contact cu răul te va întări și care te va fisura!? Pe de altă parte, nu prea există scriitor bun care să fi fost lipsit de experiența răului. De obicei, e vorba de inși care au cunoscut pe propria piele marele talent al omului pentru căderi.

Chiar dacă e și vremea socializării frenetice, în adolescență ai parte de un bombardament cu singurătate cum nu se mai întîlnește în alte perioade ale vieții. E esențial să ieși din acest bombardament fără stricăciuni ireparabile. Important e și să nu ratezi ocazia unei porții zdravene de singurătate bună, pentru că niciodată singurătatea nu e mai formatoare decît atunci. În rest, stăm bine: oamenii care au gustul singurătății au și cei mai buni prieteni.

 

*Toate răspunsurile la această întrebare le găsiți în Alecart 21.

Desen de Ioniță BENEA.

Loading Facebook Comments ...
Loading Disqus Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.