Singurătatea printre ceilalți în Coliziuni, de Horia-David Munteanu

Volumul Coliziuni propune o suită de povestiri în care realitatea este cartografiată în nenumărate moduri, stiluri și din multiple perspective, proiectând o hartă a sufletului ce trasează cu meticulozitate liniile vieții, aprofundând astfel teme precum singurătatea, moartea, maturizarea și suferința. Povestirile lui Horia-David Munteanu vorbesc, în esență, despre fiecare dintre noi, despre ciocnirea adevărului interior și cel al lumii, despre frici și regrete, despre instabilitate și neapartenență, fiecare personaj devenind o cale de acces dinspre exterior către acel plan deseori latent, inaccesibil, al interiorității. Tocmai această eterogenitate a stilului, lipsa de regularitate în scris și ușoara abatere de la șablonul prestabilit al prozei prin ruperi de nivel și tăieturi neașteptate este ceea ce oferă volumului farmecul inconfundabil al firescului și al umanului. Povestirile reușesc astfel să surprindă diferitele „coliziuni” ale realității, reconfigurând vârste și povești de viață aparent incongruente, dar care se întâlnesc în același spațiu nemărginit: cel al literaturii.

Oare viața nu este și ea o poveste îmbrăcată în hainele fiecăruia dintre noi? Oare nu tot ceea ce vedem este sau poate deveni subiectul unei povești? Nu suntem cărți care se scriu singure, rezultat al acțiunilor noastre?

Povestirile din Coliziuni impresionează prin acel echilibru al simplității și al firescului, prin modul în care reușesc să adune frânturi de viață, redând zbuciumul interior al unor personaje a căror identitate se construiește în conformitate cu regretele, deciziile și stările interioare pe care le resimt într-o anumită etapă existențială. Fiecare personaj trăiește și este el însuși o poveste, o poveste despre cum singurătatea, despărțirile, regretul, iubirea și speranța se întepătrund în egală măsură cu cele mai ascunse manifestări ale interiorității. Astfel se zugrăvește un traseu de viață alcătuit din nenumăratele trăiri și momente esențiale care compun existența fiecăruia dintre noi, fie că este vorba despre tranziția inevitabilă către maturitate, suferința unei pierderi sau stările de incertitudine și de nostalgie atunci când conștientizezi că haina existenței tale a ajuns mototolită și murdară și nu se mai poate face nimic pentru a îndepărta petele impregnate în materialul odată nou și negăurit de greutățile vieții.

În ciuda evidentelor schimbări în registru, a alternării de vârste și de perspective, fiecare povestire reușește să te sustragă din propria realitate, construind asemenea copilului din Harta sufletului meu o lume de sine stătătoare în care imperfecțiunile și aparentele nepotriviri ale vieții sunt dezgolite, dobândind acel firesc seducător capabil să proiecteze o realitate palpabilă, la care te poți raporta . Astfel, istorisirile capătă, în doar câteva pagini, tot mai multă adâncime spre a te conduce dincolo de suprafețele superficiale ale existenței, fiecare final invitându-te, parcă, la descoperirea unei noi povești. Personajele, deși diferite, par a fi definite de o anumită singurătate interioară influențată de modul în care se poziționează în lume, ceea ce am regăsit tulburător, de exemplu, în cazul povestirii Bărbatul. Aceasta are în prim-plan povestea unui om al străzii a cărui viață este subsumată unui destin nefericit și unor gânduri iluzorii despre posibilitatea unei vieți mai bune, trăind parcă abandonat, fără identitate, în perpetua încercare de a se agăța de orice iluzie a fericirii, fie ea și de scurtă durată. Ceea ce îi perturbă cursul derizoriu, obișnuit al existenței este sentimentul de milă resimțit față de copilul abandonat pe care îl găsește în tomberon și care îi oferă o altfel de bucurie, mai profundă și diferită de cele de până atunci: speranța unei fapte bune. (Nu pare a avea niciun an, dar bărbatul știe că au ceva în comun: un tomberon și o viață mizeră, de care ambii speră că vor scăpa, fiecare în felul lui).  Lumea se dovedește a fi crudă, necruțătoare și superficială, un teritoriu în care orice reminiscență a bunătății este asfixiată de oameni răi, oameni ce nu visează, dar cărora sigur le e mai bine așa, bărbatul ce încerca să-l salveze pe copil (sau poate pe el însuși într-o ultimă tentativă de supraviețuire a ceva ce e în afara propriei ratări) sfârșind într-o mașină de poliție cu speranța și visele încătușate pentru totdeauna. Textul dobândește adâncime și pentru că mizează pe ambiguitate: copilul abandonat e o ființă vie sau doar bărbatul vede astfel ceea ce ar putea fi o păpușă aruncată, de care nimeni nu are nevoie? Este el pe deplin lucid în periplul în care pornește sau doar un bolnav ce aiurează și vede lumea prin ochii unui nebun – frumos, dar cu mințile rătăcite?

Pentru un om al străzii fericirea nu este alcătuită din bucurii, ci din iluzii. Visele creează dependență, dar nu sunt interzise. Mănâncă repede. Îi e frică să nu vină un altul să îi fure iluzia unei vieți îndestulate. Problema lui nu e nici viciile, nici disprețul oamenilor, ci tocmai aceste vise care uneori nu îl lasă să doarmă noaptea. Nu fumează, nu bea alcool, nu se droghează, doar visează. E mult mai ieftin și îl ajută să se regăsească. Nu a fost dintotdeauna așa, dar viața știe să se joace cu fiecare în parte, uneori mai violent, alteori mai puțin. Lui i-ar fi plăcut o viață banală.

Dacă în cazul personajului din Bărbatul singurătatea și suferința provin din respingerea reciprocă dintre contururile diforme ale lumii și propria interioritate, pentru femeia din povestirea Dragostea frica și solitudinea sunt rezultatul confruntării cu moartea și îmbătrânirii. Văduva își jelește îndurerată bărbatul a cărui moarte a determinat-o să piardă până și ultima frânghie ce o mai ținea ancorată în realitate, astfel lovindu-se de conștientizarea trecerii timpului și de regretul pentru viața pe care ar fi putut s-o aibă, dar n-a fost a ei.

În ciuda nuanțelor tragice, a suferinței și a singurătății, în povestirile din Coliziuni iubirea se face mereu resimțită, e ca o forță permanentă care se infiltrează printre acele fisuri ale sufletului ce apar inevitabil în traseul deseori dificil și imprevizibil al vieții. În istorisiri precum Gravitație (în care iubirea maternă conduce la sacrificiu) sau în Spovedaniile unui tânăr îndrăgostit (ce radiografiază imaginea unei societăți cenușii, „decolorată” de rutină, în care se întrezăresc probleme ale omului modern), iubirea acționează ca un câmp gravitațional ce atrage frumusețe și lumină acolo unde totul pare pictat în nuanțe fumurii. Prozele lui Horia-David Munteanu nu mizează doar pe simpla înșiruire de evenimente, ci sapă în profunzimea lumii, conturează și analizează psihologii, gesturi, moduri de relaționare atât cu exteriorul, cât și cu propria interioritate. În Rătăciri, spre exemplu, sunt expuse gândurile unui om captiv în dependența jocurilor de noroc, care, la fel ca personajul din Bărbatul, încearcă să-și construiască iluzia fericirii, ceea ce conduce însă la disperare și alienare, la o obsesivă căutare a euforiei în urma căreia rămân doar niște chipuri șterse, cu ochii triști în care singurele trăiri vizibile sunt oboseala și singurătatea.

Mă doare să văd acele câteva linii pe ecranul pixelat al aparatului, linii de care atârnă viețile atâtora oameni, ființe triste manevrate de niște sfori groase, ce nu-i lasă să mai evadeze din universul colorat pe care-l promit.

Alternarea perspectivelor, a stilurilor, reconfigurarea de vârste, radiografierea realității și a lumii în care se mișcă personajele dobândesc la Horia-David Munteanu forța și plăcerea de a construi povești. Sunt povești despre viață și despre modul în care aceasta curge în imperfecțiuni seducătoare, despre frici și singurătate, povești despre iubire, despre fericire sau absența ei. Volumul adună toate aceste istorisiri și proiectează lumi în care adevărurile indezirabile ale umanității sunt expuse fără reținere, uneori direct, alteori trecute printr-un filtru al inocenței și al fragilității, astfel creând un coridor de uși promițătoare pe care tu, ca cititor, le deschizi cu nerăbdare știind că în spatele lor te așteaptă o nouă poveste.

 

*Antonella Malfara, redactor-șef Alecart & elevă în clasa a X-a, științe, la Colegiul Național Iași, este olimpică la română, obținând și anul acesta și anul trecut Mențiune la faza națională.

Foto: Alina Sava

 

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!