Învăluită în frigul și liniștea caracteristice unui mic orășel norvegian, povestea romanului Iubire este una a solitudinii, a unei captivități inconștiente în propriile sentimente și iluzii. Desfășurându-se pe timpul unei singuri nopți, acțiunea prezintă două perspective: cea a unei mame visătoare, Vibeke, și cea a fiului său, Jon.
„Jon stă și o privește. Se concentrează intens să nu clipească din ochi. Vrea să o întrebe ceva despre aniversare. Mâine e ziua lui de naștere. Împlinește nouă ani. Dar se pare că ea a adormit. Poate să mai aștepte cu întrebarea. Ea cu o carte pe genunchi. E obișnuit să o vadă așa. O carte, lumina puternică a unei lămpi cu picior. Adesea cu o țigară aprinsă în mână.”
Vibeke este la prima vedere o femeie independentă, puternică, sigură de ceea ce își dorește. Pe parcursul nopții însă, cititorului îi este revelată adevărata sa esență. Biblioteca fiind închisă, Vibeke decide să treacă pe la bâlciul venit în oraș, acesta din urmă fiind singura atracție a localității. Aici îl întâlnește pe Tom, un bărbat ce lucra la respectivul bâlci și își petrece întreaga noapte cu el. Permanent, ea speră că se va înfiripa ceva între ei doi. Disecă fiecare gest al lui Tom, căutând semne, indicii, afecțiune. Reușește să se convingă că bărbatul are cu siguranță sentimente față de ea, își imaginează permanent diferite scenarii marcate de o notă paradisiacă și, în același timp, (intenționat de autoare) stereotipă. Cred că acest lucru denotă de fapt o slăbiciune a lui Vibeke, trădând durerea singurătății. Speranță oarbă a femeii că acele momente se vor concretiza într-o relație arată singurătatea pe care aceasta o resimte, golul din interiorul său pe care îl ascunde prin felul ei aproape superficial de a fi. Pasiunea pentru literatură nu cred că reprezintă în cazul ei o modalitate de descoperire și cunoaștere, ci mai degrabă o izolare, o fugă disperată de tot ceea ce înseamnă frustrarea cauzată de lipsa iubirii pe care aceasta și-o dorește.
Relația mamei cu fiul său este una extrem de rece, aproape indiferentă. Vibeke frapează prin comportamentul său, prin dezinteresul și iresponsabilitatea de care dă dovadă față de băiat. Totuși, nu cred că se poate spune că aceasta nu își iubește copilul. De fapt, ea este atât de preocupată să își găsească un bărbat care să o iubească la fel ca în romanele pe care le citește, încât nu numai că ignoră, ci este complet inconștientă de iubirea pe care Jon i-o poartă. E atât de prinsă în această goană după afecțiune, încât îi scapă printre degete chiar ceea ce caută.
La polul opus se află Jon. Mereu cu gândul la mama sa, acesta își dedică întregul suflet iubirii sincere față de Vibeke. Băiatul e de o inocență apăsătoare, întrucât nu realizează că el nu este nici măcar pe plan secundar în viața ființei pe care o îndrăgește atât de mult. Întregul univers al lui Jon tinde să se învârtă în jurul unei singure figuri: Vibeke. Ea nu este pentru el doar „mama”, ci capătă contururile unei făpturi supreme. Lumea copilului există doar atâta timp cât mama există. Tot ceea ce vede are sens pentru că ea îi conferă logică, iar atunci când Jon se întoarce noaptea și observă că mașina lui Vibeke nu se află în curte, haosul se instalează în mintea sa. Întreaga lui călătorie fără destinație prin liniștea nopții geroase semnifică de fapt dezorientarea sufletească. Nu știe (și nici nu îi pasă) încotro se îndreaptă și cât stă într-un anumit loc. Totul se reduce la o decizie de moment. El visează să primească de ziua sa un trenuleț și un tort, ceva specific copiilor, dar în paralel pe retină i se derulează imagini ale unor oameni torturați. Jon este un suflet pierdut încă dinainte să devină conștient de solitudinea de care este înconjurat.
Trecerea de la o perspectivă la alta este una mereu bruscă, aproape tăioasă, devenind tot mai accentuată spre sfârșitul romanului. Frazele scurte și simple creează o stare de permanentă așteptare a ceva ce ai senzația că urmează să se întâmple. Ritmul alert se lovește la sfârșitul romanului de frigul și tăcerea destinului băiatului, asemenea unei explozii urmată de o stare confuză de plutire.
„Se întinde pe burtă, își încolăcește trupul așa cum obișnuiește când se bagă în pat, la culcare. În capul lui se face întuneric. O liniște imensă se așterne. O va aștepta aici.”
Vibeke și Jon sunt două personaje care, în ciuda faptului că petrec atât de mult timp împreună, sunt mereu singure, neintersectându-se niciodată cu adevărat. Finalul romanului este unul impregnat de o liniște stranie, sumbră, dureroasă. Jon rămâne până la sfârșit străin de realitate. Iubirea sa, atât de puternică și de sinceră, se dovedește a fi inutilă. Moartea băiatului nu are rolul de a sensibiliza neapărat, ci mai mult de a face cititorul conștient de un adevăr crunt al zilelor noastre, acela că, deși suntem atât de mulți, deși iubim, în adâncul nostru, suntem de fapt singuri.
* Anastasia Fuioagă, redactor Alecart, este elevă în clasa a IX-a la Colegiul Național Iași.
** Grafică de Ioniță Benea, colaborator permanent Alecart.
