Singurătatea din timpul unei ore plictisitoare, atunci când spatele tău se cocoşează dezgustător, prizonier al unui scaun inconfortabil. Când ceasul se scurge pe perete și îi simţi picăturile cum cad ticăind într-o baltă mâzgoasă. În faţa ta se află o arătare monotonă, îmbătrânită ciudat, plictisită…unii îi spun profesor. Te uiţi la el întrebându-te cum funcţionează, vezi cum limba îi articulează disperată un discurs robotizat, învăţat probabil după îndelungi demersuri repetitive. Îţi imaginezi gura lui plescăitoare destrămându-ţi tricotul pielii particulă cu particulă, stafidindu-te, absorbindu-te, sugându-ţi toată energia ca o gaură neagră înfometată, umedă, zgomotoasă. Capul tău devine greu, inutil, iar el se uită la tine cu ochii mari, ca un tată-monstru sau o mamă-monstru, aşteptând parcă să-i confirmi că ai înţeles. Dai din cap afirmativ în timp ce îl priveşti printre pleoape. Gesticulează flămând şi important. Sub bancă scrie IOANA+ANDREI=LOVE, lângă o inimă roşie stâlcită, inegală. Îţi aminteşti de clasele primare când îţi plăcea de un băiat, te întorceai prima în pauze în clasă şi scriai DARIA+RESPECTIVUL =LOVE , iar când ceilalţi colegi observau te arătai ofensată de afirmaţia de pe tablă şi întrebai cine a scris… Îți amintești când vă scriaţi numele invers și îţi ieşea AIRAD şi vă amuzaţi copios… Tâmpenii.
Singurătatea din pauza de la şcoală, când începe rumoarea gurilor plescăitoare, a râsetelor forţate, disperate, zgomotoase. Băieţii se adună în spatele clasei într-o haită haotică. Formulezi aiurea. De ce ai folosi două cuvinte cu H unul lângă altul? Stai în bancă sprijinită într-un cot. Palma îţi ţine capul greoi, extenuat. Îţi stâlceşti cu podul palmei boalfa dreaptă, imaginându-ţi că atunci când va trebui să te ridici vei avea o urmă de palmă pe faţă. Ţi-a amorţit piciorul. E etapa aceea a cârcelului, în care dacă îţi mişti piciorul simţi furnicături insuportabile, ca nişte termite care te devorează. Eşti de lemn şi te-ai amestecat cu banca… Micoza râsetului penibil te zgârie pe creier. Le spui să tacă. Îţi răspund îngâmfat, după care râd din nou, stupizi şi superiori, bat palma apoi, convinşi că „ţi-au zis-o” sau că „ţi-au dat maxim”. O colegă îţi spune ceva. Nu o auzi. Eşti prea concentrată amintindu-ţi visul de azi-noapte, aveai puteri de ninja și te luptai cu o gloată de răufăcători… Mergi la baie fără un motiv anume, pentru că dacă stai în bancă eşti considerat antisocial. Corpul tău se târâie pe cei câţiva metri ai holului, plictisit şi dezgustat de genele lipite de rimel ale fetelor de-a 9-a, plantate parcă în faţa claselor. Se uită la tine şi râd forţat, aranjându-şi părul. Băieţii râd şi ei apoi tocmai pentru că au râs fetele. Prostiile lor se sincronizează parcă într-un fel de solidaritate a holului. Simţurile îţi sunt iritate, te surzesc bâlbâielile, scornelile şi glumele proaste, te orbesc culorile şi privirile analizatoare. Eşti un atom eronat, dezacordat, în rumoarea pauzei. Eşti o intrusă.
Singurătatea de duminică după-amiază, când tot mormanul de teme și responsabilităţi îţi cade în cap şi te doboară. Parcă se înmulţesc în timp ce le rezolvi. Îţi aminteşti de dulapul tău de haine, că nu ai mai făcut curat de o lună. Niciodată nu ai înţeles de ce hainele aşezate haotic ocupă mai mult loc în dulap decât când sunt păturile, doar numărul lor rămâne același. Eşti dezordonată. Până acum te-ai păcălit cu „am timp să le fac”, doar că timpul s-a înverşunat să nu se potrivească cu organizarea ta. Îţi impui un gând optimist.
Tema la română: „Continuaţi capitolul Singurătatea în stilul Simonei Popescu”. „.Eşti terminată. Îţi place să fii singură, dar nu te-ai gândit niciodată cum e să scrii despre asta. Apuci un caiet la nimereală. Niciodată nu-ţi faci temele pe caietul de teme sau măcar pe cel de română (nici nu ai un caiet de română), te enervează formalităţile lui, cum ar fi să scrii DATA sau să scrii TEMĂ ca titlu. Mintea ta se bosumflă simţind că e obligată să gândească, îşi pune un lacăt şi s-a dus dracului toată inspiraţia… Nimic nu se compară cu libertatea de a scrie pe un colţ de foaie. Îţi vin în minte bucăţi de fraze, unele chiar bune, dar le uiţi imediat şi ţi-e ciudă. Parcă mâna e paralizată şi nu le poate scrie. Şi parcă duci o luptă înverşunată cu trupul tău, simţurile se lasă gâdilate, molestate de orice senzaţie, miros, zgomot. De obicei prima frază e cea mai grea; dacă începi prost, termini prost, asta e clar. Dar după, îţi place acea solidaritate dintre tine şi mintea ta, cum stai pe burtă şi îţi vin frazele cu uşurinţă… și nu ştii de unde. Acum însă totul te distrage. Te uiţi prin cameră şi ţi se pare fascinant. Ţi-e lene. Adormi. Azi rămâi repetentă.
Singurătatea din vacanţa de vară, când te trezeşti pe la jumătatea zilei cu ochii umflaţi de somn, cu senzaţia aceea de ameţeală bolnăvicioasă, când nu mai suporţi patul. Deschizi geamul, tragi jaluzelele. Îţi plac încăperile luminoase, cum se strecoară razele soarelui printre ele, demascând invizibilele particule pufoase.Tuşeşti. Îţi imaginezi cum te îmbolnăveşti de astm. Eşti paranoică. Scoţi capul pe geam și faci cele zece respiraţii cum te punea la sport în clasele primare și le numeai „ zborul”. Trebuia să ridici brațele când inspiri și să le cobori când expiri. Aerul îți prăjeşte plămânii. Miroase a benzină.
Îți iei prânz-dejunul. Te gândești ce vei face astăzi. Îţi imaginezi petreceri la piscină, fel de fel de activități. Sora ta îți spune să ieșiți la plimbare. Te dezgustă ideea de a ieși prin caniculă fără niciun scop, mai ales că ai fost deja prin toate locurile. Deschizi calculatorul, ești plictisită. Începi să te uiți la serialul tău preferat. Te cuprinde acea obsesie maniacală când te uiți la un întreg sezon într-o singură seară. Te ridici de pe scaun anchilozată, îmbătrânită, din nou cu ochii umflaţi. S-a făcut seară. E răcoare. Acum ți-ar plăcea să te plimbi.
Articolul poate fi citit în Alecart 12 (www.alecart.ro)
Grafică de Ioniță BENEA
