O mamă murdară își va murdări copilul/ O mamă murdară își va dezamăgi copilul.
Mama care trebuie să-și poarte crucea și să crească un copil prin care curge sângele altcuiva. O mamă obligată să-i facă „mari” pe toți, să-i întărească, să-i învețe curajul în timp ce se pierde pe sine, aproape imperceptibil, în acest proces. O mamă care crede că nu a cunoscut niciodată iubirea adevărată, dar care îi poate oferi fiului ei ultimele bucăți din dragostea pe care o simte, tot mai rar, în propriul trup. Și tocmai atunci devine o mamă „murdară”. Toată puterea ei se concentrează în trântirea unei uși și în spatele întors în momentul în care găsește curajul necesar. O bucată de carne dispusă să facă orice pentru „creația” ei, pentru partea desprinsă din propriul trup. Însă atunci când nu mai are nimic altceva decât o cruce care o împinge spre pământ – pe care se văd dâre de culoare, apă și sare – tot ce îi rămâne este să-și învețe fiul să se ridice și să plece. O mamă.
„Crești, pleci, rămân.”
Volumul Singuri sub râsetele familiilor perfecte, de Simona Sigartău, este un volum despre resturi afective, despre corpuri care au învățat să supraviețuiască, nu să fie fericite. Fiindcă poeta nu doar demască „familiile funcționale”, ci subliniază ceea ce rămâne din familiile respective după ce regulile au fost respectate până la epuizare. Poemele Simonei Sigartău refuză orice gest de alinare: nu oferă soluții, nu vindecă, nu promit. Ele se limitează să arate. Iar ceea ce se dezvăluie este incomod tocmai pentru că pare cunoscut, pentru că fiecare a trăit și știe.
„Actorul” în rolul principal al familiilor perfecte este aproape întotdeauna o mamă: cea care a crezut că a contat, cea care nu învinge, dar care continuă să zâmbească. Motivul: copilul ei privește. Mama nu apare ca un punct de sprijin constant, ci ca o prezență care se fisurează sub presiunea rolului pe care trebuie să-l joace. Pentru că este o ființă obligată să mențină ordinea, să producă sens, să creeze un viitor. În timp ce propriul corp rămâne fără material, epuizat, steril. „Nu poate spune nimic, /saliva ei e ultima formă de umilință”. Tăcerea mamei nu reprezintă lipsa de cuvinte, ci este, în fond, tăcerea celei care a înțeles că orice cuvânt în plus ar produce și mai mult sânge.
„Toporul care nu te va decapita niciodată, dar te lasă să îi simți mereu răceala ca un colier lăsat pe spate. / Poate că meritam o mamă care să zâmbească mai des.”
Meritam un topor care să ne decapiteze definitiv, care să pună capăt frigului și umbrei propriei existențe. Femeia care poartă „colierul lăsat pe spate” în timp ce își ține copilul în mâini este condamnată să rămână. Copilul nu va înțelege niciodată cât de prețioasă este saliva mamei în acel moment când vocea este singurul lucru care mai răsună, iar el este singurul capabil să oprească durerea din care a fost creat. Pentru acest gest simplu, pentru această supraviețuire a vocii, mama este pedepsită cu frigul singurătății.
Lângă dragostea noastră / firul cu plumb nu stă drept.
Dragostea nu corectează dezechilibrele originare. Lângă fiul dorit de părinții lui se vede, inevitabil, crucea strâmbă a unei femei care nu mai are cum să evadeze. Iar rolul mamei se reduce treptat la o funcție: o gură care răspunde la întrebări tăioase, un corp obligat să ridice privirea chiar și atunci când este lovit. Fiindcă nu există replică, nu există scăpare. Doar continuitate.
Volumul Simonei Sigartău funcționează ca un avertisment și un memento: nu contăm atât cât am fost învățați să credem. „Niște bețe de avertisment. Atenție, mort. Nu vă uitați. Nu vă împiedicați. Nu vă opriți. Nu mai călcați aici.” Ființa cea mai umană dintre toate este, paradoxal, cea mai înjosită. Cea care îi crește pe toți ajunge desfăcută și abandonată într-un colț al unei conștiințe colective înguste, incapabile să-i recunoască efortul. Totuși, adevărul apare mereu în ultimul capitol. Apropierea morții este singura care produce aceeași idee limpede, același avertisment dur: îți amintește că, în fond, nu ești nimic. Ceea ce caută Simona Sigartău nu este să dea un sens vidului, ci să amintească originea umanității: suntem creația unei mame care ne-a șoptit cuvintele pe care nu a avut curajul să le spună niciodată. Pentru ca noi să le putem striga.
Te-ai făcut mare și m-ai surprins. / Și ai învățat ceea ce eu nu am știut niciodată: cum să întorci spatele, cum să respiri singur, sacadat, fără stâlpul tău de susținere.
Surpriza nu este evoluția copilului, ci faptul că mama a avut puterea să rămână, chiar și fără sprijin, ducând în spate crucea celui care a învățat că iubirea nu înseamnă să te prinzi de celălalt, ci să îi lași să plece.
Volumul este structurat în trei „capitole”, primul aducând în prim-plan perspectiva copilului care întâlnește pentru prima dată dragostea și, odată cu ea, plânsul ce lasă răni adânci – un plâns pentru care antidotul nu se mai găsește de mult. Este vârsta la care afecțiunea nu protejează, ci expune și fiecare gest este absorbit, memorat înainte de a fi înțeles. Copilul vede prea mult. Vede lacrimile bunicii, vede violența ascunsă în gesturi banale, vede cum dragostea poate coexista cu frica și tocmai această copilărie, în care afecțiunea nu lipsește, dar este disfuncțională produce una dintre marile tensiuni ale lumii contemporane: paradoxul copiilor iubiți care nu știu cum să iubească mai departe, pentru că iubirea este oferită dintr-un corp deja obosit, deja rănit. În acest mod apare sentimentul de vinovăție ce se strecoară obsesiv: mama simte că nu a fost destul, copilul simte că a cerut prea mult și, în final, nimeni nu câștigă.
Moartea, prezentă încă din această etapă, nu apare ca un eveniment, ci ca o posibilitate, o promisiune: „Ce moarte frumoasă, să te smulgă cineva din calea viitorului”. Ea este, în fond, o reacție la ideea de viitor ca acumulare de boli, eșecuri, lacrimi. Viitorul nu mai e speranță, ci amenințare. A respira devine o obligație, nu un privilegiu existențial.
A doua secvență, cea a maternității, mută accentul de la memorie la corp. Sarcina nu apare ca împlinire, ci ca o supraîncărcare, ca o ocupare totală a sinelui. Corpul mamei devine un spațiu de tranzit, nu un loc al creație, iar mama se transformă într-un mecanism, este un corp care produce, care hrănește și care ține. „Ești creația mea. Eu te-am învățat să respiri liniștit”. În acest raport, iubirea nu este egal distribuită, ea curge într-o singură direcție. De aceea, mama „murdară” nu este mama rea, ci mama care a fost nevoită să folosească tot ce avea, inclusiv resturile, pentru a-și crește copilul. Tocmai această mamă „murdară” devine, paradoxal, cea mai puternică figură din volum. Puterea ei nu constă în sacrificiul glorios, ci în rezistența zilnică, în gesturile mici, lipsite de eroism.
Ultima parte a volumului este marcată de separarea mamei de copil. Copilul a crescut și a învățat ceva esențial: cum să plece. „Cum să întorci spatele, cum să respiri singur, fără stâlpul tău de susținere”. Plecarea copilului nu este o eliberare, ci confirmarea unui adevăr greu de acceptat, care se adaugă la povara crucii inițiale: rolul mamei a fost temporar. Dragostea ei nu o salvează de singurătate. În acest punct, mama rămâne singură cu propria identitate. „Crești, pleci, rămân” devine formula finală a volumului, care nu este pus sub semnul unui regret, ci al unui leac.
„Noi ştim că nicio frumusețe nu mai poate salva lumea/ Minim o şedinţă de psihoterapie la două săptămâni și o mai împingem cumva”.
Dragostea nu corectează dezechilibrele inițiale, de aceea, volumul nu oferă o soluție, ci un avertisment. Simona Sigartău nu scrie pentru a acuza mama „murdară”, ci pentru a recupera vocile care nu au avut voie să vorbească. Mama nu este mereu un simbol. Mama este o ființă care a supraviețuit. Iar uneori, supraviețuirea este singura formă de iubire posibilă, singura ce contează.
Cea mai cretină e cea care crede că a contat.
Volumul Simonei Sigartău te obligă să locuiești, fie și pentru câteva pagini, în corpul unei mame, în oboseala și în tăcerile ei, în spatele întors ca ultimă formă de apărare.
Râsetele familiilor perfecte există, dar sunt îndepărtate, majoritatea artificiale, regizate, iar singuri sub râsetele familiilor perfecte ne demonstrează că ele nu vor fi niciodată mai zgomotoase decât vocea mamei care a spus stop, decât gura celei care a refuzat să mai acopere violența cu zâmbete, decât respirația sacadată a celei ce și-a crescut copilul singură, fără aplauze și fără martori. Ele nu vor fi niciodată mai puternice decât tăcerea mamei care a divorțat, decât pasul femeii care a ales să plece, decât vocea celei ce a avut curajul să-și recunoască eșecul și să-l transforme în adevăr.
Pentru femeia care a crezut că nu va găsi niciodată iubirea adevărată, volumul oferă o nouă perspectivă. Pentru că iubirea adevărată este cea care rămâne – chiar și atunci când toți ceilalți au învățat să plece. Faptul că ea a ales să rămână în viață pentru sine sau pentru copilul său, că a supraviețuit propriei singurătăți devine cea mai pură formă de iubire pe care o poate experimenta ființa umană.
*Ilinca Cotruță este elevă în clasa a XI-a, filo, la Colegiul Național Iași.
