Sistemul românesc de educație sau despre motivație

Ce ai schimba și ce ai păstra în sistemul românesc de educație?*

Cred că sunt multe de schimbat. Cred că școala românească de azi nu mai este adaptată la timpurile în care trăim și la posibilitățile pe care acestea ni le oferă.

Principala temă pe care o voi aborda este motivația elevului.

Tipul de motivație a elevilor trebuie diversificat. Notele nu mai înseamnă nimic într-un sistem în care intrarea la facultate e implicită, în care granițele sunt deschise, iar cele mai bune școli sunt în afară și, de obicei, acolo admiterea nu se bazează pe notele de la bacalaureatul dat în Romania.

Pe lângă faptul că motivația notelor nu mai e atât de acută, nu cred că aceasta e o motivație ideală în nicio condiție. Ea funcționează într-o anumită măsură, dar trebuie dublată și de alte mijloace.

Consider că un alt tip de motivație ar putea veni din posibilitatea de a-ți alege câteva materii/teme mai largi de cercetare la un moment dat (în clasa a 11-a și a 12-a, când interesele personale sunt mai dezvoltate), pe care elevul să le perceapă mai aproape de interesele sale ulterioare, anticipându-se opțiunile pe care facultățile le oferă. S-ar putea introduce mai multe materii (care să fie luate în serios, deci nu predate, ci implicați elevii în aspecte concrete, în proiecte de studiu) precum economia, responsabilitatea civică, retorica, psihologia, botanica, nutriția, astronomia, mai multe tipuri de istorie: dezvoltarea istorică a gândului filosofic,  istoria umanității din perspectiva schimbărilor economice, istoria și impactul mișcărilor religioase, evoluția tradițiilor – iar toate aceste perspective (care se întrepătrund) ar trebui să facă parte din substratul a ceea ce astăzi numim istorie sau economie sau filosofie. O înșiruire de evenimente sau de teorii nu semnifică nimic pentru nimeni și cred că înțelegerea conștientă este esențială în a pricepe mecanismele lumii de azi.

Din păcate, sistemul nostru educațional se limitează numai la o formă de evaluare sau două, orală și scrisă, dar ambele sunt individuale, nu există proiecte de grup. Acestea, gândite corect și creativ, pot crea altfel de motivație decât cea a notei și anume motivația de a fi apreciat de către ceilalți.

Ne putem imagina dezbateri organizate pe diverse teme, concursuri de inventat probleme, turnee între clase, competiții pe grupe, proiecte semestriale (să luăm, de exemplu, un curent cultural precum Romantismul –  fiecare echipă alege o personalitate emblematică: Hegel, Hugo, Novalis etc. a cărei gândire și contribuție o prezintă clasei, iar prezentarea poate să implice elemente teatrale, muzică, slide-uri, orice modalitate de a reda atmosfera vremii și gândirea omului din spatele autorului). Vreau să subliniez ideea importanței motivației elevului de a înțelege cu adevărat, de a crea ceva de calitate și nu de a memora pe termen scurt sau mediu. Poate să existe inclusiv o oră pe săptămână de pregătire pentru proiect, iar profesorul să supravegheze, să întrebe și să dea sugestii, să observe și să aprecieze intervențiile fiecăruia. Știu că există riscul de a nu rezolva cu adevărat nimic: elevii să copieze de pe internet cu o seară înainte niște slide-uri, să nu cerceteze decât superficial, să nu reușească să facă o prezentare convingătoare, dar toate acestea se vor întâmpla până când vor conștientiza că doar de ei depinde să facă ceva serios, să schimbe niște inerții, să trezească atenția celorlalți. În plus, există și șansa de a descoperi că le place, de a se provoca o energie creatoare, mai mult interes și o însușire activă a informației selectate în funcție de propriile interese.

Cel mai bun motivator natural este sentimentul de a fi responsabil pentru ceva sau pentru cineva, iar asta poate fi deja exersat în școală. Responsabilitatea față de mediul înconjurător (să plantezi un copac – dezvoltarea unei conexiuni cu natura), responsabilitatea față de societate (sociologie, proiecte comunitare, de binefacere – crearea unei responsabilități sociale),  responsabilitatea față de ceilalți (cooperarea între clase – un elev de gimnaziu să aibă un elev de liceu ca mentor care să îl pregătească pentru anumite teste, căci cel mai bine înțelegi când poți să explici), toate acestea pot retrezi atenția tinerilor față de evoluția lor și a colegilor. De asemenea, limbile străine pot fi învățate diferit. Ele sunt una dintre cele mai interesante și mai folositoare materii, iar în școală, din păcate, se numără printre cele mai plictisitoare! Trebuie să creezi nevoia de a vorbi și apoi învățatul devine o necesitate și o aventură, iar puterea de absorbție a informației este înzecită. Ne putem imagina fiecare elev având un pen pal pe skype dintr-o altă țară, orele să se țină într-o sală cu calculatoare, iar profesorul doar să dirijeze discuția. Astfel evoluția conversației se va face firesc și asimilarea unui vocabular diversificat va deveni o necesitate.

Rolul profesorului ar trebui sa fie mai mult de organizator al procesului de învățare, de inițiator al unor proiecte care să motiveze elevul să caute informația și să o înțeleagă, de a pune întrebările corecte, de a dirija, a stârni curiozitatea, de a invita oameni interesanți să le vorbească. Rolul acestuia nu este așadar de a parcurge manualul cu elevii. Conceptul de manual este, de asemenea, învechit.

Într-adevăr, e folositor ca structură, dar azi, când informația este atât de abundentă și de accesibilă, manualul ar trebui utilizat doar ca reper! Adevărata provocare în ziua de azi este să știi să cauți informația și să știi să distingi ce e bun de ce e inutil sau superfluu. Țin minte că în liceu aveam impresia că fac ceva „ilegal” când căutam pe Google un comentariu la Miorița. A ști să faci research este unul dintre cele mai valoroase skilluri din ziua de azi și da, ar trebui învățat în școală!

Viața este un lung proces de învățare, iar realitatea e că elevul nu își va aminti nici 10% din conținutul oricărui manual. Nici măcar 5%. Cred că din școală trebuie să pleci cu capacitatea de a găsi, discerne și organiza informația, cu o gândire critică și riguroasă, cu puterea de a-ți imagina și de a specula, cu înțelegerea limitei cunoașterii, dar, totodată, cu puterea minții și a omului, cu un simțământ de responsabilitate față de acțiunile tale și cu o putere de empatie dezvoltată de exercițiul de colaborare și de înțelegere a dinamicii unei echipe, precum și cu exercițiul de a fi mentor cuiva, de a avea grijă și de a răspunde de ceva/cineva. Cred că școala trebuie să fie spațiul unei pregătiri pentru viitoarele provocări, unde se creează potențialul adulților prin aptitudinile, abordarea și perspectivele oferite – atitudini care, sădite și ocrotite la momentul potrivit, durează o viață întreagă.

*În numărul 16 al revistei „Alecart” (https://alecart.ro/nr16/), câțiva dintre absolvenții celor trei colegii partenere au răspuns la această întrebare.

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!