Totul e mereu din iubire. Numai iubirea nu e din iubire.
Un roman dens, o saga ce urmărește destinul unei familii în care se împletesc poveștile de viață a trei generații, pe o durată de mai mult de jumătate de secol de istorie desfășurată în spațiul multietnic al fostei Iugoslavii, aducând în prim-plan dramele unor oameni ce s-au iubit, au trădat, s-au înstrăinat, au învățat să supraviețuiască. Fiecare cu adevărurile lui, cu istoria părinților și a strămoșilor lui, cu rănile, temerile, visurile lui. Un roman în care Goran Vojnović reușește să recreeze imaginea unei realități în permanentă transformare, în care granițele ajung să se schimbe pe neașteptate, neținând cont de oamenii care se află între ele, în care spațiul unde te-ai născut îți conferă o identitate precisă în ochii celorlalți, în care, după ce ai fost învățat că există o țară, descoperi că țara aceea nu mai e suficientă, că nu doar oamenii își doresc libertatea, ci și popoarele, că nu doar oamenii fac rău în numele libertății, ci și popoarele, că datul fundamental al omului este singurătatea, că suspiciunea e imposibil de evitat, la fel ca înstrăinarea, că iubirea nu e numai iubire.
O poveste care vine foarte aproape de prezent și care nu ratează nimic din ceea ce e omenesc în relațiile dintre un bărbat și o femeie, dintre un soț și o soție, dintre părinți și copii, dintre generații, lăsând ca viața aceasta individuală să curgă aducând cu ea o istorie mai largă și, aproape mereu, traumatizantă și imposibil de înțeles pentru cei de lângă, indiferent cât de apropiați ar fi aceștia. Alexandar și Jana, Vesna și Safet, Jadran și Anja, tot atâția oameni pe care-i apropie iubirea și pe care ajunge să-i îndepărteze aceeași iubire și realitățile politice ce se schimbă permanent și care-i duc dintr-un loc în altul, în interiorul unui teritoriu delimitat de o graniță reală sau de una pe care istoria a șters-o pentru un timp, deși ea continuă să existe în mintea tuturor, iar mai târziu, într-o țară sau în alta. Oameni pentru care cetățenia înscrisă în actul de naștere nu înseamnă nimic, dar care ajung prea târziu să înțeleagă faptul că ea te poate face să rămâi în Slovenia sau în Bosnia, să nu mai exiști pentru cei alături de care ai trăit o bună bucată de viață, că părinții locuiesc acum în Croația, iar copiii în Slovenia, că există și altceva în afara spațiului în care te-ai născut ce te poate chema spre un loc: o casă, un râu, o amintire. Dar că niciodată, dar niciodată, nu iți poți găsi cu adevărat locul printre ceilalți. Că există o fisură, pe care istoria o adâncește, o fisură omenească pe care nimic și nimeni nu o pot umple. Ea poate fi, pentru un timp, uitată, ignorată, însă mereu ceva din afară sau din tine, o va redeschide. Și rana se va adânci: Ce dracu să facă băiatul meu cu cetățenia Republicii Serbia sau a Republicii Croația dacă s-a născut în Slovenia și o să trăiască în Slovenia? […] atunci era vorba de fiul lui, de fiul lui n-o să-și bată joc cu toate legile alea, n-o să hotărască nici Dumnezeu, nici statul și nicio tanti de la ghișeul de pe strada Maćkova cine e și ce e băiatul lui; […] și-a adus aminte că, în clipa aceea, i-a detestat pe toți, pentru că, dintr-o frică idioată, au permis ca țara asta să-și bată joc de ei, să-și bată joc de copiii lor.
Identitățile reprimate nu sunt niciodată reprimate cu adevărat.
Smochinul e un roman despre identitate și nevoile fiecăruia, despre vinovăție și neînduplecare, despre ceea ce apropie, dar mai ales, despre ceea ce desparte și se află pitit adânc înăuntrul tău, cu care poți conviețui, pe care crezi că l-ai îmblânzit, dar care te face într-o zi să te ridici și să pleci. Iar atunci când revii, îți dai seama că e prea târziu. Și trebuie să alegi ce ai de făcut: poți rămâne să ispășești, așa cum face Alexandar, sau poți pleca încă o dată, ducând cu tine condiția de străin, căci nu există niciun loc în care să nu fii privit de ceilalți ca fiind diferit. Ca o boală de piele te urmărește această neașezare, înscrisă în sufletul tău la fel ca în cel al lui Safet. Sau poți căuta, rătăcind încă, o soluție, așa cum fac Jadran și Anja, la imposibila ușurătate a ființei, la viața care se strânge tot mai mult în jurul tău, la propriile frici, la diferențele dintre voi. Smochinul este un roman despre case și acasă, despre naționalități și identitate, despre istoria personală față în față cu istoria mare. Este romanul unor căutări, este o carte despre libertate și despre constrângeri, despre libertate și conviețuire, despre libertate și alegeri, de multe ori imposibil de explicat, uneori forțate, alteori nu. E, și nu în ultimul rând, un roman despre cum se naște o poveste. Acea poveste de care ai nevoie, povestea identitară, în spatele căreia înghesui spaime, dorințe, eșecuri, neîmpliniri, singura care te ține în picioare. O poveste care, asemenea smochinului din curtea casei pe care Alexandar o ridică singur, cu propriile mâini și pe care Jana nu o iubește, dar învață să și-o facă pentru un timp cămin, a smochinului din curtea casei din Momjan ce-i va adăposti pe cei doi venetici care încă cred în dragostea lor, se ramifică și devine singurul lucru stabil, singura formă de libertate posibilă. Azi când fotografiem și filmăm totul, când consemnăm totul, pot vorbi toți despre poveștile noastre, toți pot crede că pot vorbi despre ele și, în cele din urmă, poveștile pe care le-am spus despre noi înșine se vor rătăci în mulțimea de povești ale altora. Aceste cuvinte ale Vesnei, rostite în timp ce răsfoia niște fotografii de familie, conțin nu doar un adevăr personal, ci unul mai larg, cu implicații mai adânci. Într-un timp în care totul se reduce la consemnarea unei naționalități și la definirea a ceea ce ești în funcție de ea, în care totul se înregistrează și granițele se trec pe baza unor documente care te fac sloven sau croat, bosniac sau sârb, când un teritoriu se destramă și totul se reduce la o cetățenie, când există ai tăi și ceilalți, când glumele despre bosniaci și sloveni nu mai sunt doar glume, deși nu ai cunoscut niciodată un bosniac decât pe Safet, care nici măcar nu e bosniac, chiar tatăl lui e, dar el, Safet, s-a întâmplat să se nască printre sârbi, și totuși toți îl cred bosniac, atunci omul dispare, se pierde și vezi în el – și ajungi să-l faci și pe el să vadă în sine – reprezentantul unei naționalități. Povestea lor a fost numai a lor. […] De ce să fi povestit întâmplări urâte numai pentru că s-au petrecut în realitate? De ce să își fi amintit de ele? Pentru ei, viața era, de fapt, ceea ce își aminteau, în timp ce noi suntem forțați să ne amintim totul, ni se impune propria viață configurată după cum vor alții. Noi nu mai suntem liberi. […] Asta e libertatea. Să te vezi așa cum îți dorești să fii, nu cum te văd ceilalți. Noi nu suntem liberi, pentru că ne urmărim imaginea în oglindă.
Povestea asta îmi permite să fiu ceea ce sunt, să pot fi eu însumi.
Într-adevăr, niciunul dintre personajele lui Goran Vojnović nu este liber. Fiecare se poate amăgi pentru un timp, dar realitatea este că nu e. Și chiar povestea pe care o brodează Jadran, povestea lui și a familiei lui, a lui Alexandar și a Janei, a Vesnei și a lui Safet, a lui și a Anjei, e o poveste despre absența libertății. Poate neadevărată, fiindcă nu știe dacă lucrurile s-au întâmplat așa cum le așază el în puzzle-ul a ceea ce s-a petrecut și a ceea ce a devenit el însuși, fiindcă nu a fost acolo, fiindcă există goluri pe care nimeni nu le poate umple vreodată când vine vorba despre întâmplări de familie și istoria care le determină, despre trecut, dar și despre prezent, dar pe cât de neadevărată, pe atât de posibilă. Și asta e tot ceea ce contează. Acum cred că din viața ta ți-ai alcătuit în minte o mare poveste, un roman mare și gros, că ai trasat un fir roșu în haosul acesta al tău, care ne-a unit pe toți, pe mine și familia mea, fără să dai un înțeles poveștii ăsteia fără sens […] Cred că te-ai convins de unul singur că tu ești o consecință logică a tot ceea ce s-a petrecut la Momjan, la Otoka, la Ljubljana, pe Maćkova, la Buje și nu mai știu eu unde, că toate viețile astea s-au întrupat în tine, toate regretele, aspirațiile, remușcările, disperarea și dezamăgirea, că toate astea sunt acum în tine și trăiești în continuare cu ele, ca și cum niciunul dintre acești oameni nu ar fi murit, ca și cum toți ar fi niște ostatici în tine, ca într-un chihlimbar, încremeniți în timp, îi spune Anja. Dar povestea e necesară, pentru că ea validează. Nu adevărul istoric, nu realitățile cumplite trăite de membrii unei familii sau de o țară, ci te validează pe tine și nu te lasă să te pierzi printre frici, nu te lasă față în față cu singurătatea, cu teama de a iubi și de a fi iubit, cu ceea ce rămâne după risipirea iubirii. Nu te lasă față în față cu ura, te protejează pentru o clipă de singurătate. Și îți dă iluzia că vei putea găsi în tine forța de a te întoarce, de a căuta drumul către casă, de a avea ceva care se cheamă acasă. Ea, povestea, îi dă lui Jadran puterea de a urca în smochinul din curtea casei care devenise a lui după moartea lui Alexandar, după renunțarea Vesnei și a Majei, de fapt după eliberarea lor de copilărie și de trecut, și de a căuta măcar o smochină pe care să i-o ducă Anjei. O smochină din smochinul familiei lui, pentru că știe că sunt fructele ei preferate, pentru lumina și căldura pe care speră să le facă să apară în ochii ei din nou, pentru șansa de a nu se mai simți un exilat din propria viață, pentru speranța că ar putea-o lua de la capăt. Să recunoaștem, Anja, că ne e frică tuturor de iubire, pentru că iubirea e atât de lipsită de libertate, de înspăimântătoare. Atât de frumoasă și înspăimântătoare. Atât de frumoasă.
Nu e nevoie să fii de unul singur ca să te simți singur.
Povestea începe în 1955, când Aleksandar Đorđević ajunge la Buje, dar rădăcinile ei sunt mult mai adânci și se leagă de povestea lui Ester Aljehim, mama lui, care a preluat de la tatăl ei Moshe o mică librărie în Novi Sad, unde l-a și născut pe Aleksandar, dar teama de naziști a făcut-o să plece și să se căsătorească, luându-și numele de Đorđević, apoi să-și părăsească soțul, să se mute la Belgrad și, spunând că se numește Branislava, să plece mai departe, la Ljubljana, care se afla în mâinile italienilor, dar de care, nu se știe de ce, Ester se temea mai puțin decât de nemți. În această lume în care granițele se modifică mereu, sfărmând destine și târând oameni îndărătul unor state despre care le pasă prea puțin, doi oameni poartă cu ei rătăcirile și spaimele trecutului părinților și tinerețea lor încrezătoare: Alexandar și Jana. Între ei va sta o promisiune smulsă (Promite-mi că n-o să mai permiți niciodată să… să ne mute prin lume. Promit a zis el și a sărutat-o pe fruntea plină de sudoare) în casa unei bătrâne ca o nălucă, la ușa căreia Jana bate pentru a-și aduce pe lume pruncul. Foarte aproape de schelele casei neterminate pe care soțul ei o ridică, la marginea lumii, acolo unde începe granița cu Slovenia. Acesta e, pentru el, darul lui Dumnezeu, locul care să se opună dezrădăcinării, seismelor istoriei și fricilor Esterei Aljehim, devenită Branislava Đorđević, însă Jana prefera să vorbească despre pedeapsa lui Dumnezeu. Peste mulți ani, un bărbat citește cu voce tare soției lui, transformate în copil de uitarea care a pus stăpânire pe ea și care a făcut din el un străin de care acestei femei, soția lui, îi este frică. Citește pentru a face timpul suportabil, pentru a face singurătatea, atât de palpabilă, suportabilă, pentru a ispăși o vină. Aceea de a fi plecat și de a o fi lăsat pentru un an singură. Când moartea vine poate fi sfârșitul pe care îl așteaptă sau o sinucidere. Singurul mod de a îndrepta o greșeală. Un salt peste timp și povestea ne poartă în viața lui Jadran, în momentele de derută de după plecarea Anjei de acasă. Care-i reamintesc de sentimentul abandonului, de propriul gând de a pleca de acasă, de problemele lor, de nevoia ei de a rămâne fetița tatei și de copleșitorul sentiment de înjosire și neputință resimțit de el, de tot ceea ce nu funcționează, de iubirea care e acolo, dar care nu mai răzbate în tăcerea dintre ei. Și de ceea ce l-a ținut mereu aproape de ea și de fiul lor Marko: plecarea propriului tată, Safet, de acasă. Absența lui. Nevoia lui de a dispărea, fuga în Bosnia, absența din viața Vesnei și a lui: În Bosanska Otoka nu mai era nimeni dintre ai lui, nimeni din neamul Dizdar. Numai casa pustie a Nanei. Și mormintele lui Fuad, al Nanei și al lui Vahid. Poate că de aceea s-a întors Safet după șapte ani.
Libertatea este cea mai mare iluzie din câte există, un alt nume pentru singurătate. Chiar și acum, când stau sub smochin, când îmi reazem capul de trunchiul lui și nu simt povara vieții, nu sunt liber. Sunt numai abandonat. Sunt singur.
Ceea ce se află în spatele a tot au trăit acești oameni va fi mereu reluat și adâncit. Liniile abia schițate își vor dobândi conturul tot mai precis, se vor limpezi în măsura în care adevărul fiecăruia și realitățile timpului în care li se desfășoară viața permit înțelegerea a ceea ce facem și ni se întâmplă. Niciunul dintre personajele lui Goran Vojnović nu este însă cu adevărat liber să aleagă. Pentru ei alege naționalitatea, decide un șef de partid, locul în care s-a întâmplat să fie ajunge să le hotărască viitorul, amintirea a ceva imposibil de numit îi mână dintr-un loc în altul, le crestează adânc sufletul, îi face să fie nefericiți, vulnerabili, să rănească și să se rănească. Dezrădăcinarea e în toți, nemulțumirea li se prelinge în suflete, iubirea îi apără, dar nu e întotdeauna suficientă și, în feluri diferite, fiecare se întreabă, asemenea lui Safet, dar cine sunt eu de nu mă simt nicăieri acasă? Romanul lui Goran Vojnović vorbește despre oameni și despre familie, despre istoria personală și istoria lumii în care trăiești. Și o face polifonic, zguduitor, fără a judeca, cu o nesfârșită înțelegere față de ceea ce suntem.
(*Nicoleta Munteanu, editor-coordonator Alecart, profesor MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene.)
