Trăiam încă sub impresia că viața ar fi o scenă de pe care suferințele personajelor sunt împrăștiate-n public ca tot atâtea scântei capabile să stârnească focul compasiunii și al admirației. Nefericirea altora mă consola, un alt destin trist îmi oferea certitudinea că aparțin totuși unui trib.
Trecutul. Singurul care, în viață aflându-te, dă naștere suferințelor și fricii. Singurul de care, oricât de tare a-i încerca, nu vei reuși să te ascunzi niciodată. Singurul care poate schimba destinul individual, pe cel colectiv, dar mai ales, pe cel familial. Acest trecut este totodată și cel care determină abandonul. Atât abandonul sinelui, cât și cel al persoanelor din jur. Acel abandon ce provocă în final revolta interioară și imposibilitatea de a avea o imagine completă asupra propriei identități. Romanul Soarele negru, scris de Bogdan-Alexandru Stănescu, este – pentru mine – o monografie a ființei umane, conținând fragmente din biografia tuturor personajelor și poveștile ce le-au însoțit, oferind imaginea unor vieți legate prin suferință, prin trecut și, mai presus de toate, prin abandon.
Nu spunea niciodată: fiul meu e negru, fiul meu e mulatru, fiul meu are părul sârmos și pielea ca ciocolata cu lapte, fiul meu are mâinile lungi și subțiri, fiul meu trăiește în două lumi […] Nu, fiul ca fiul, dar existase un tată, un cetățean străin, din Camerun.
Înainte de fiu a existat un tată. Înainte de fiu a existat o viață la care Ibrahim, indiferent de cât de tare și-ar fi dorit, nu a avut și nici nu ar fi putut avea acces. A existat o viață din ale cărei umbre a luat naștere tocmai el, amestec al tuturor trăirilor ce definesc în final omul. A existat o viață dominată de suferință și de teamă, o viață ce pare că a fost salvată doar de dragoste și de rodul acesteia. Dar tocmai în această viață, în acest trecut ce nu îi aparține, nu poate pătrunde Ibrahim, în ciuda nevoii sfâșietoare de a afla răspunsuri referitoare la propria existență, la propria identitate.
Ibrahim alege – sau poate îi este impus – să devină umbra propriului tată, umbră ce pare să țină locul a două ființe. Este umbra unei persoane ce i-a fost alături o întreagă copilărie, alături de care petrecea nenumărate nopți pe balconul apartamentului lor din Constanța, departe de lumea cenușie a comunismului și a unei Românii pline de lipsuri. Este umbra unei persoane care a plecat fără a rosti un cuvânt, un simplu ,,Pe curând”, a unei persoane care a iubit până în clipa în care glasul propriilor origini a devenit mai puternic. Întreaga existență a lui Ibrahim pare să graviteze în jurul lui Diallo, tatăl pe care l-a avut, tatăl pe care l-a iubit și tatăl pe care l-a pierdut în decursul unui singur deceniu. Anii de liceu, apoi studenția devin o încercare de a se apropia de umbra bărbatului care l-a abandonat, de cel ce purta adânc în suflet o viață pe care tânărul nu o va cunoaște niciodată. Încercarea de apropiere, mereu imposibilă, mereu mai puternică, dă naștere sentimentului de neîmplinire resimțit de fiu, sentiment ce pare să îi dicteze viața până în clipa în care îl întâlnește pe Cristi, alături de care petrece o întreagă vară la Sulina – un timp la care se va întoarce de fiecare dată ca într-un templu sacru în clipele în care suferința ajunge să îl atingă din nou. Totuși, nici această vară nu reușește să îl desprindă de Diallo, nu are forța să îl rupă de cel care tocmai prin absență l-a purtat din ce în ce mai aproape de el. Ibrahim, fascinat de fiecare dată de umbra celui care nu mai este și nici nu va mai fi, uită însă de mult prea multe ori de cea a cărei putere, a cărei determinare și a cărei dragoste reușeau să mențină încă vie imaginea unei familii complete.
O răneam și o jigneam pe mama cu bună știință, dar avea prea multă experiență a durerii ca să nu mă înțeleagă. Revolta mea era înrudită cu propria ei revoltă, o știa foarte bine.
Revoltă. Un cuvânt atât de dur, și totuși atât de silențios. Silențios pentru că revolta este de cele mai multe ori interioară. De cele mai multe ori consumă ființa, îi pustiește sufletul, gândurile și liniștea. Ea devine, de fapt, și dorința, și nevoia de a recupera ceea ce odată ți-a aparținut, ceea ce odată a dat naștere unei bucurii pe care nu o vei mai resimți vreodată.
Smara a iubit. Și a iubit mult. A iubit un bărbat, unul singur, ce dădea impresia, încă din primele clipe, că nu îi poate oferi accesul la echilibru. La acea iubire care, indiferent de dificultăți, nu poate lua sfârșit. A iubit un bărbat nevindecat, purtător al unui destin și al unui trecut mult prea grele pentru el. A iubit un bărbat din Camerun în urma căruia a rămas unul asemănător, la fel de rănit, la fel de incomplet. A rămas Ibrahim, cel care a născut-o din nou, cel care a ajutat-o să devină mamă. A rămas un copil care, timp de o viață, îi va arăta tot ce nu mai are în afară de dragoste. Deși l-a pierdut pe Diallo, nu a pierdut iubirea ce își va continua existența tocmai prin și pentru Ibrahim. După plecarea lui Diallo, Smara a jucat atât rolul mamei, cât și pe cel al tatălui. A fost dispusă să sacrifice totul pentru fiul ce nu îi semăna, pentru fiul care își găsise un refugiu în literatură, departe de violența fizică și de virilitatea artelor marțiale. Pentru fiul ce, pe parcursul trecerii fiecărei zile, dorea să devină din ce în ce mai mult tatăl său, să descopere tainele ce îi înconjurau ființa, să îl poarte în interior mai adânc decât propriul sine. Și totuși, ea nu avea dreptul la suferință. Nu se putea lăsa pradă aceluiași sentiment care i-a răpit o parte din sufletul pereche și din fiul ei. Nu putea ceda în fața trecutului asemenea lui Diallo, în fața unui trecut care a fost departe de a fi ușor. În fața unui trecut în care a fost nevoită să își aleagă chemarea în detrimentul familiei ce nu a știut să o susțină sau să îi accepte alegerile, ajungând în final la mătușa sa, Ileana, o femeie misterioasă ce ascundea în spatele ridurilor apărute mult prea devreme o poveste dureroasă despre dragoste, suferință, compromisuri și o copilărie amară. În final, Smara era menită să continue să contureze imaginea unei familii ce a fost odată, dar nu mai este. A unei familii pentru care a fost dispusă să dea totul în schimbul a nimic.
Și de atunci l-am asociat întotdeauna unui animal totemic, un leu negru care străbătea pământul și-și împrăștia sămânța, lăsând în urma lui pui de leu, ca mine, răniți pentru restul vieții, purtând în suflet cicatricea durerii de a nu putea vâna alături de el, în haită.
Diallo pare să schimbe destinul majorității personajelor din carte, dar, mai presus de toate, destinul propriei familii. Absența sa a devenit modul prin care îi era simțită prezența, prin care puteau fi retrăite momentele cele mai frumoase ale familiei de către Smara și Ibrahim chiar ani mai târziu. Absența lui a determinat totodată și o rupere aproape completă de ceea ce înseamnă sau de ceea ce ar fi trebuit să însemne un tată, respectiv, un soț. Ibrahim și-a dedicat întreaga viață pentru a obține un simplu răspuns la întrebarea ,,De ce?”, în timp ce Smara a continuat să poarte în suflet responsabilitatea ambilor părinți. Și totuși, Diallo a ales să plece. A ales să lase în urmă o viață căreia a decis că nu dorește să îi mai aparțină. A lăsat în urmă o familie, familia lui, ce a continuat să spere și să aștepte o posibilă reunire. Însă Diallo a ales să nu se mai întoarcă la ceea ce el însuși a creat. După ani întregi în care și-a reprimat trecutul, după ani în care a fugit de viața anterioară, de un tată nepăsător și de pierderea familiei, a ales să nu mai fugă, să își privească trecutul care l-a urmat clipă de clipă asemenea unei umbre. A ales să nu mai ascundă, să nu se mai ascundă, să recunoască faptul că liniștea și împlinirea completă nu vor fi niciodată reprezentate de Smara sau de Ibrahim, ci tocmai de înfruntarea propriilor origini, a unei lumi pe care a încercat în fiecare moment să o uite. Abandonarea fiului și a soției vine în urma nevoii de a se regăsi, de a înțelege din nou ce este liniștea – acea liniște pentru care nici cel mai întunecat trecut nu reprezintă o amenințare.
Primul lor dans, pe muzica lui Marvin Gaye, apoi ascensiunea pe Vârful Țuțuiatul au fost cele două evenimente fondatoare ale acestui cuplu datorită căruia vocea mea există. La fel pielea mea, părul meu creț, mâinile mele mari cu degete lungi și o forță plină de optimism de care nu mă pot debarasa.
Dragostea. Singura în a cărei absență poate coexista și prezența. Singura care promite eternitatea cu condiția ca ființa umană să accepte și efemerul. Smara a simțit încă din primele clipe că o dragoste atât de intensă ca cea pe care o împărtășea cu Diallo va avea un sfârșit abrupt, ce va conduce la o așteptare permanentă, la o despărțire interioară de propriul sine. Totuși, a ales dragostea lor, a ales să iubească indiferentă la finalul care, pe zi ce trecea, părea că se apropie. A ales să își uite trecutul, să trăiască în prezent alături de tot ceea ce acest tânăr din Camerun avea să îi ofere: bucurie. Însă Diallo nu a reușit să renunțe la ceea ce l-a determinat să fugă de propriul destin din prima clipă, nu a reușit să renunțe la trecut și la greutatea sa pentru a fi cu Smara. Nu a reușit să renunțe la cea mai întunecată parte a vieții pentru a se dărui complet sentimentului de împlinire. Pentru Smara trecutul nu a reprezentat un obstacol, și-a iubit soțul și tot ceea ce reprezenta acesta. Și-a iubit fiul, pe Ibrahim, chiar și în cele mai grele momente, în acelea în care, după plecarea lui Diallo, vedea în el dublul bărbatului care a părăsit-o, oglinda a ceea ce a pierdut. Ibrahim a reprezentat pentru ea o vindecare, o alinare a tot ce a fost și a rănit-o la un moment dat, o izbăvire a propriului trecut.
Mă găseam din ce în ce mai des în mijlocul unor amintiri din prima mea copilărie, din acei ani când lumea din jurul meu arăta de parcă ar fi fost iluminată de un soare uscat, atât de diferit de cel de acum, jilav și negru, atât de orbitor, încât lumina părea să se mănânce pe sine, ca un animal prins în capcană.
Întreaga viață a lui Ibrahim a fost ,,călăuzită” de acest soare negru ce va reprezenta până la final o taină căreia i s-ar fi putut oferi o interpretare doar printr-o reîntâlnire cu Diallo. Tatăl, o posibilă materializare a soarelui, rămâne în continuare un mister ce trebuie descifrat, un mister ce va conduce în final la sentimentul de împlinire, la acea liniște care și-a pierdut intensitatea din clipa în care Diallo nu a mai făcut parte din viața sa, din clipa în care scrisorile primite au încetat să mai vină. Această absență, acest abandon au cerut mereu să fie urmate de o explicație – care nu a fost oferită niciodată însă. O explicație din care Ibrahim să înțeleagă că trecutul devine de mult prea multe ori mai puternic decât dragostea, că încercarea de a uita propria viață fără a o înfrunta va conduce mereu la același rezultat: teamă și suferință. O explicație din care să reiasă că abandonul propriei familii înseamnă și o abandonare a sinelui, resimțită mult mai târziu, dar care se va afla mereu în calea către împlinire. Poate tocmai pentru faptul că nu și-a dat seama de acestea, a ajuns să se piardă, să se irosească în căutarea unui sine ce nu îi aparținea lui, ci tatălui. În căutarea unui sine situat mereu la limita dintre Camerun și România, la limita dintre fosta viață și actuala familie.
Într-un avion aflat deasupra Mediteranei, un bărbat […] a vândut tot și a plecat spre Africa, probabil chiar spre Camerun, pe urmele acelui tată, dar nu ca să-l strângă în brațe, nu ca să-i sărute fruntea vârstată de riduri, ci ca să-l întrebe din nou, după o viață, ca-n copilărie, în balconul de deasupra mării: De ce?
De ce? De ce trecutul trebuie să dea naștere de atât de multe ori absenței? De ce absența trebuie să fie mai intensă decât moartea însăși? Poate pentru că a fi absent înseamnă a fi, a exista, însă nu alături de cei care au nevoie de tine. Poate pentru că a fi absent înseamnă să nu fii prezent în locul în care ești așteptat și dorit. E adevărat: absența este ceva atât de specific uman, ceva ce are puterea să rănească profund, să schimbe destine și vieți. Ceva ce determină, până în ultimele clipe ale ființei umane o căutare. Căutarea a tot ceea ce a fost și nu mai este. Căutare a sinelui ce nu îți aparține.
*Maria Ioana Oglinzanu, redactor Alecart, este elevă în clasa a X-a, filo, la Colegiul Național Iași.
