Soft guerrilla – un manifest despre siguranțele sărite zilnic

Soft guerrilla e mediul de cultură al unei scriituri îndrăznețe care detectează armistițiile trufașe fără a le oferi posibilitatea de a se baricada. Cel puțin nu între paginile acestui volum care ne inventariază, pe rând, cangrenele cu crezul că astfel măcar vom ști de unde până unde se întind construcțiile mentale care se surpă dedesubt, nu oricum, ci pentru că nu s-a depistat la timp că-și duc viețile pe un teren minat. O combinație halucinantă între un documentar recorder și un poem de Ingeborg Bachmann.

Poezia nu dă doi bani pe carnea și oasele tale, poezia e actorie fără corp

Ceea ce reușește cu mult tact această poezie cu note experimentale e să demistifice nu doar jocul de-a leapșa al celor care dețin portavocea și se află la manșă, ci și „ritualurile” care (se prea poate) să ne promită sau compromită reconcilierea cu sinele. Poezia nu e doar un ser al adevărului care aduce la lumină (o altfel de lumină) ceea ce nu se lasă/nu lăsăm spus cu voce tare, ci un sport extrem, un fel de dans contemporan în care se apelează des și la bungee jumping. Un dans în care corpul părăsește scena și-i dă voie interiorității să spargă coaja și să seducă prin cuvânt, pentru că ea e și va rămâne frumoasa fără corp.

Instantaneele acestea meticulos construite sunt doar siluetele resuscitării care reface reflexele civile doar pentru scurtă durată, dar nu le poate reteza de tot anchilozarea. Nimic nu doare mai tare decât atunci când știu că nu pot decât să citesc acest strigăt, să-l hașurez, să-i fac poze și să-l trimit celor apropiați, dar nu și să-l exorcizez din sediul său. Din straturile profunde ale cataclismului natal  cu pauze duioase și amăgitoare precum un salariu stabil, o căsnicie fericită, copii care râd mult. Sunt multe bucuriile zilnice care ne pot distrage atenția, care mută focalizarea de pe ceea ce va conta de acum încolo și ceea ce contează doar acum, în cămăruța gândurilor proprii. Faptul că „luptătorii” sunt o specie pe cale de dispariție nu e o noutate, ci o învârtire a cuțitului în rană la adâncimi din ce în ce mai puțin suportabile. Ca și cum am fi niște scafandri care admiră o atlantidă proaspăt detonată în circumstanțe suspecte.

Au rămas prezenți până la final doar….

O mașină făcută acordeon din neglijența păgubiților. Indiferența blândă ca un guturai care nu trece niciodată de tot, ci doar se retrage o vreme în cochilie. O haină care pocnește de la atâta purtat & atâta lipsă de grijă și nu-și va redobândi farmecul până ce nu-și va asuma cineva „prețul”  recondiționării ei. Un corp convalescent, tumefiat, cu nuanțe cadaverice pe ici, pe colo. Un corp pe care unii îl dau dispărut și alții îl cred mort, dar mereu aterizează tam nesam în picioare. O alegorie a grotescului care-și achiziționează fire de înaltă tensiune din materiale tot mai durabile. O Românie a minciunilor bine spuse, a durerii bine camuflate, a protestelor (prea) bine neînțelese.

Mai putem vorbi oare despre o solidaritate care să mișune printre noi fără să o tragă cineva la socoteală? Am putut oare vorbi vreodată despre așa ceva? Afecțiunile sociale „tratate” necorespunzător încep să se întoarcă tot mai des împotriva noastră și să se alinieze în front cu hibrizii dintre indiferență și nedreptate care, fiind recurenți, nu mai miră pe nimeni. Solidaritatea din România de azi e o formă de o goliciune deplorabilă. Uniți nu suntem ca societate la bine și la rău, ci doar atunci când o astfel de simbioză aduce după sine avantaje de neratat. Când ne va (mai) fi dat oare să ne concentrăm  în jurul unui scop care nu ne aduce foloase, ci care ne aruncă un colac de salvare care să ne reabiliteze ca națiune, să ne despartă de valurile crescânde ale naționalismului și ale scepticismului anti-european? În mâinile noastre nu aterizează decât radiografia unui mers șontâc pe care îl supunem investigațiilor atunci când o cere păstrarea statutului de țară membră. Năuciți de efectul anesteziei decembriste, ne pierdem șansele pendulând între țara tuturor și țara nimănui.

Nu pot fi vocală decât cu o pancartă, fără să scot un sunet./Îi vedem. Îi văd/eu, corp în masa critică de aproape o sută de zile.

Ca într-un rehab din care evadăm ca societate atunci când mai avem câteva zile până când tratamentul & liniștea & ruperea de lume ar fi început să-și facă efectul. Ca un organism care nu-și poate ține adicțiile sub control până ce nu inspiră adânc și pune sub lupă dimensiunile propriilor ravagii. Ca o cezariană făcută de urgență și care se va prinde greu și va durea tare. Ca atunci când „Vă vedem din Sibiu” e protestul cel mai puțin „vocal” și totuși își primește binemeritatul răsunet. Strigătele scrise încă-și mai fac efectul.

oamenii merită tot (dis)prețul, depinde din ce tabără privești

E împânzit spațiul public de știri despre izbânzile nulităților și paradele regizate în care au rezervate rândurile din față. Normalității îi va fi dat mult timp de acum încolo să intre pe ușa din dos. O ușă privită cu suspiciune, pe gura căreia mai mult se aruncă ocheade decât se face trecerea propriu-zisă spre câmpul de luptă. Strada și protestatarii ei vajnici n-ar trebui să rămână o raritate pe care o mențin în viață câteva enclave ale spiritului civic, ci ar trebui să fie ceea ce ne unește, ceea ce dă sens răzvrătirilor noastre. Dar, din varii motive, ajungem să le gonim din noi. Pentru că e mai comod să închidem ochii, să ocolim confruntarea în numele binelui personal. În numele „rătăcirilor” personale.

de ce să aștepți ceva din afară/când există atâtea  lucruri/pe care ți le poți oferi singur :/o plimbare în parcul sedat/sub primul soare de iarnă

Alegerea dintre îmbogățirea CV-ului și păstrarea verticalității. Alegerea dintre reușită sau păstrarea epidermei care ne protejează depozitele de umanitate. O epidermă care se va subția precum stratul de ozon deasupra polilor dacă nu vom ajunge să ne căutăm revigorarea împreună. Dacă nu vom lupta pentru un spațiu comun în care să coabiteze suferințele noastre mari și mici. În care să sedăm frica, nu elanul aducător de schimbare. Sau măcar de planuri de evadare din mlaștina mentală în care am fost aduși cu forța.

O cerere a dreptului la democrație, a democratizării scrisului și a frumuseții. Soft guerrilla (apărut la Casa de Editură Max Blecher în 2019) e precum un mesaj transmis în limbajul Morse pe care prea puțini (dintre noi) au avut disponibilitatea să-l asculte și să-l asimileze. E  despre amortizoarele afective lipsă pe care le conservă o Ada Kaleh a scanării sincere a distanțelor care ne îndepărtează unii de ceilalți, despre rugina care s-a așternut peste semeția sinapselor noastre. E un volum care învârte mintea pe toate părțile, o convinge să-și combată, nu doar să-și alunge, fiii renegați. Teodora Coman scoate la iveală în acest al treilea volum al ei tot ceea ce vrem & și nu vrem să știm despre societatea care suntem și care am fi putut fi cu ceva mai multă antrenare a rezistenței la riposte. Un exercițiu de sinceritate necesar, cu toate că se prea poate să lase în urmă un gust amărui, nu amar (ce poate fi amar decât ocolirea realităților?), asemănător celui dat de o tabletă de ciocolată neagră păstrată pe limbă să se dizolve de una singură: obișnuit cum ești ca o ușă/să ți se închidă mereu în urmă. Obișnuiți cum suntem să alungăm aducătorii de doctorii și să ne ținem sub control monturile propriilor gânduri cu tratamente rudimentare. Suntem cu toții ardeii iuți ai Anei Toma încătușați și înarmați deopotrivă cu proiectile de origine necontrolată, dar rămâne întrebarea dacă ne e oare mai bine să ne strângem unii în alții ca pe prima copertă sau singuri, ca pe cea de a patra, de unde pare că putem apăsa trăgaciul mai tare.

 

*Alina Vițel, redactor-șef adjunct Alecart, tocmai a absolvit clasa a XI-a, filo, la Colegiul Național Iași. Anul acesta a obținut Premiul III la Concursul Național „Rețeaua literară” (Secțiunea Poezie.)

Foto : Alina Vițel

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!