Solenoid. Grozăvia de a fi în lume

În sine, romanul lui Cărtărescu are un punct de plecare relativ banal – un om care își ratează vocația de scriitor și devine profesor de limba română într-o școală uitată de lume de la marginea Bucureștiului anilor ’80. S-ar putea spune că e un start care nu promite foarte mult, însă numărul considerabil de pagini infirmă acest fapt încă de la început. Rămâne aici riscul asumat în ceea ce privește desfășurarea ulterioară a acțiunii, anume acela ca cititorul să se piardă cu totul între narațiune și scriitură. Romanul începe relativ încet, aproape greoi, cu întâmplări și gesturi ce ar putea fi considerate de un cititor nerăbdător drept irelevante. Cititorul care are însă (măcar) curiozitatea necesară va descoperi în anomaliile lui Cărtărescu mai mult decât gânduri așternute pe hârtie.

Episodul din primele pagini, cu sfoara cu care, acum douăzeci și șapte de ani, îmi legaseră buricul la maternitatea mizerabilă, muncitorească, unde mă născusem declanșează un traseu al rememorării unei vârste irecuperabile. Pare cu siguranță neverosimil ca personajul să își aducă aminte atât de detaliat acei primi ani ai vieții sale, dar cred că tocmai aici începe să se reveleze puterea scriiturii cărtăresciene. Se insistă pe o serie relativ restrânsă de întâmplări, iar acest lucru se datorează faptului că ele sunt cele care formează de fapt viitorul personaj matur. Cu toate că ele sunt simple amintiri pe care protagonistul le-a trăit deja și le evocă doar, senzația cititorului este aceea că tânărul se construiește pe măsură ce își notează aceste frânturi de gânduri și imagini din trecut, pe care le extrapolează până când devin segmente consistente ale vieții exterioare și, mai ales, interioare.

Un astfel de episod este cel cu Victor, fratele geamăn mort subit în urma unei boli incerte. Știam cumva de această secvență (de viață) din Ochiul căprui al dragostei noastre (pe care am citit-o prin clasa a VI-a și o colegă mi-a zis că e stranie), așa că prezența ei între paginile Solenoidului nu m-a surprins. Ceea ce m-a marcat însă este felul în care M.C. (re)conturează această întâmplare. Pierderea unui frate geamăn la vârsta de un an poate rămâne în amintire doar ca o senzație care să urmărească pe tot parcursul vieții, însă Cărtărescu o transformă în una dintre piesele fundamentale ale interiorității sale, însoțind această senzație cu o poveste în sine, cu un cadru aproape palpabil prin vizualul său. Desprinderea de Victor devine pentru personaj o experiență carnală și interioară deopotrivă. Victor este o absență prezentă, o lipsă acută și conștientă a corpului și a minții în aceeași măsură. O iubire și o bucată din sine care se rupe înainte de a putea fi conștientizată ca atare și despre care nu știi dacă marchează pozitiv sau negativ, ci doar că marchează și că dictează, de la acel moment încolo, construcția interioară a unui om. La fel, scena operației de la trei ani, pe care personajul și-o aduce aminte fragmentar. Tocmai această secționare a memoriei este ceea ce provoacă o transmutație a sinelui atât de puternică – încrederea în mamă este pierdută aproape definitiv, imaginea mamei în sine se transformă, iar viața din acea perioadă devine o incertitudine care ajunge să întărească omul de mai târziu.

După câteva sute de pagini, irealul pare să irumpă în cadrul narațiunii și să o populeze cu ambiguitatea sa. Se pierde nu numai granița dintre real și ireal, ci și cea dintre viață, gânduri și literatură. Firul epic, întâmplările, scriitura, toate acestea devin elemente ce alcătuiesc întregul unei minți, una care se suprapune peste cea a personajului și peste cea a autorului deopotrivă. Interesant este că această completă lipsă de delimitare nu bulversează cititorul; narațiunea curge de la sine, în mod firesc, desfășurându-se în cele două planuri simultan, dar niciodată ostentativ. Dacă în Maestrul și Margareta, spre exemplu, narațiunea complicată ajunge să te piardă complet în unele momente (cel puțin la o primă lectură), Solenoid te ghidează subtil prin viața, amintirile și trăirile prezente ale protagonistului, până când tu devii o parte a acestui personaj (ori el  devine o parte din tine). Nu există în romanul lui M.C. o cronologie exactă, ea fiind doar vag schițată, însă contopirea dintre oniric, rememorare și prezentul trăirii, respectiv, cel al scrierii seduce și îndrumă cititorul spre anumite puncte cheie ale romanului, puncte ce constituie de fapt fragmente definitorii ale vieții interioare a protagonistului.

Cred că unul dintre elementele care îmbină și încheagă paginile acestui roman-jurnal este abundența detaliilor în descrieri. Sau poate că ar trebui să încep cu abundența descrierilor, căci ele constituie mare parte din firul epic amintit mai sus. Acțiunea propriu-zisă e aproape inexistentă în absența deselor episoade descriptive care construiesc de fapt lumea romanului. Îmi place cum sună apa în cadă, clocotul acela năvalnic, repezirea turbionară a miliardelor de stropi și șuvițe răsucite-n spirală, vuietul jetului vertical în gelatina verzuie a apei ce crește infinitezimal, cucerind pereții căzii prin umflări obstaculate și invazii bruște, de parc-ar fi nenumărate furnici transparente roind în jungla amazoniană. M-a fascinat acest fragment din primele pagini ale cărții, care se întinde de altfel pe o pagină întreagă; de câte ori poate în mintea mea nu am gândit și nu am simțit același lucru și de câte ori nu am încercat să pun (exact) asta pe o hârtie pe care după o aruncam pentru că nu ieșise ce voiam eu? Cărtărescu nu reușește numai să creeze imagini puternice, pe care le poți vizualiza ușor, ci construiește un întreg univers plin de alte lumi miniaturale, care funcționează fiecare după legile și principiile proprii. Universul cărtărescian este unul ce mustește de alte lumi, care își găsesc fiecare un loc printre fisurile șubredei realități. O astfel de lume este cea a acarienilor, în care protagonistul pătrunde cu o misiune christică, dar pe care nu o îndeplinește. Se creează aici o dislocare a lumilor și a sinelui, o dedublare a tot ceea ce înseamnă dimensiune existențială și istoria acesteia. Detaliul lui Cărtărescu e, în sine, atomul lumii noastre. De la el pornește universul și tot la el se sfârșește acesta. Într-un astfel de spațiu, simplul act al privirii devine unul al trăirii și constituie instrumentul vital al supraviețuirii.

Scena care m-a impresionat însă cel mai mult este cea a cabinetului stomatologic pe care protagonistul îl găsește alături de Irina în propria casă. Unul dintre ei se așază pe scaunul respectiv, în timp ce celălalt îi provoacă durere, durere ce alimentează la rându-i, prin niște tuburi ce se formează pe loc, un soi de creaturi-monstru aflate în subsolul casei. Durerea, suferința umană se transformă aici în hrană, își găsește un nou sens în lume odată ce este eliberată. Se manifestă în toată violența ei, iar apoi se transformă în altceva prin simplul fapt de a-și schimba scopul. Hrănește, întreține o viață, dar una precară, cea a unor creaturi monstruoase. La un moment dat însă, conștientizezi că acele creaturi sunt tot părți ale sinelui, părți refulate, căci suferința, odată ieșită în exterior, se risipește. Doar în interior ea poate să mai alimenteze ceva, anume o altă față a sinelui. Într-o oglindă nu vezi niciodată imaginea de pe partea cealaltă, oricât de mult ai întoarce-o; întotdeauna vei observa ceea ce se reflectă în față, imaginea concretă. Cea distorsionată va rămâne mereu ascunsă privirii. Aici, durerea construiește, își găsește sensul, face parte dintr-un sistem, acela al casei, care este, de fapt, sistemul interior al personajului. Cât despre monștrii din dedesubtul casei, nici nu îi alungă, nici nu îi stârnește mai mult decât trebuie; îi păstrează ca pe o altă anomalie a sa, care edifică și nu ciuntește ființa. Esențialmente, nu există vulnerabilitate a acestui personaj, căci orice slăbiciune este transformată într-o prezență, într-o anomalie a sinelui, percepută ca parte integrantă a interiorității și care, deci, sporește ființa în ceea ce este/devine ea.

 

*Anastasia Fuioagă, redactor-șef Alecart, este elevă în clasa a XI-a (filologie) la Colegiul Național Iași.

Articol preluat din Suplimentul Alecart de Poezie.

Loading Facebook Comments ...
Loading Disqus Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.