„Solidaritatea” lui Ilie Krasovschi și dialogul fetelor de la filo despre singurătate&îmbrățișare

„nesiguranța mea este egală cu nesiguranța ta, însă ambele cântăresc mai puțin decât ne-singurătatea.”

Andrada Strugaru: În aceste zile ale singurătății impuse, Ilie Krasovschi ilustrează solidaritatea, fără a evita candoarea spațiului blând-naiv al inocenței, ca îmbrățișarea a doi ursuleți de pluș cu ochii în lacrimi. Pe fundalul bleu ciel, fără delimitări spațiale, cei doi par imortalizați într-o plutire nesfârșită, singurele repere fiind câteva jucării aruncate și abandonate în jur – sugestie a dimensiunii puerile a existenței și a vârstei copilăriei. Întocmai trimiterea la această vârstă a inocenței este cea care subliniază vulnerabilitatea generalizată pe parcursul acestor momente de criză: de fapt, teama și incertitudinile, desprinderea omului de ritmurile cotidiene cu care se obișnuise (sugestivă în acest sens este imaginea jucăriilor abandonate) îl dezbracă de încredere și curăță ultimele reminiscențe ale siguranței, până la transformarea acestuia într-o expresie a fragilității și a neajutorării.

Alinarea începe atunci când un ursuleț îndoit/aplecat în plâns se sprijină de un ursuleț îndoit/aplecat în plâns: a fi solidar înseamnă, deci, într-o oarecare măsură, a putea suferi dimpreună cu, a proiecta propria durere nu într-o formă egoistă, care solicită înțelegerea și compasiunea celor din jur, ci într-o formă empatică și liniștitoare, ce poate oferi înțelegerea și compasiunea de care fiecare are nevoie.

Solidaritatea (pe care omenirea părea că a uitat-o) și-a plantat într-o preistorie spirituală germenii în fiecare dintre noi și așteaptă ca momentele de suferință să îi culeagă roadele; o imagine a acesteia care a traversat în ultimele zile lumea virtuală este cea a italienilor ieșiți pe balcoane sau la geamurile îngrămădite ale blocurilor, împletindu-și singurătățile în cântece la care fiecare contribuie așa cum a putut: unii cântă la chitară sau la flaut, alții îi acompaniază bătând în oale de metal cu linguri de lemn. Sute de oameni, obișnuiți să se ignore în fiecare zi în drum spre școală sau spre serviciu, încurajându-se gratuit și orbește: nesiguranța mea este egală cu nesiguranța ta, însă ambele cântăresc mai puțin decât ne-singurătatea.

Elena Ghilan: Pur și simplu solidaritatea acum se definește altfel, iar imaginea de mai sus ne oferă noul înțeles al ei. E a sufletelor care sunt imune la astfel de tulburări. Pe tot acest fundal gri, care se conturează, contrar dorinței noastre, sufletele prin solidaritate, se disting prin culori vii, asemenea reprezentării lor de către Ilie Krasovschi. Totul este gri, amorțit, însă solidaritatea este colorată și ea la rândul său, va colora înapoi, în culorile potrivite, reale și obișnuite ceea ce acum este fad.

Tamara Bivol: În vremuri în care lacrimile sapă crovuri pe puntea obrazului a milioane de oameni, când podul palmei se cojește de la frecarea nevrotică și sufletul se încrețește temător de singurătate, solidaritatea locuiește într-un spațiu infinitezimal al interiorității neocupate de grijile curente. În acel colț în care am mai depozitat de-a lungul anilor prieteniile din generală, primii fiori de dragoste și nelipsitele jucării, solidaritatea își găsește, însă, în mod neașteptat, cei mai destoinici aliați.

Ilie Krasovschi ilustrează, în lucrarea Solidaritatea, exact ceea ce, în vremuri de restriște, oamenii, într-o manifestare exagerată a rațiunii, ce se aseamănă cu egoismul instinctual al primatelor, pierd. Expresii ale unei spiritualități ingenue, aproape naive, jucăriile sunt cele care ne mai țin în viață, de acolo din spațiul umbrit al memoriei. În griul sidefat al fundalului, ele ființează autentic una prin cealaltă. Viața, prin lupa artistică a autorului, este, așadar, galbenă și portocalie, este proximitate și diferențiere deopotrivă.

Ea înseamnă sprijinirea celuilalt cu brațele larg întinse pe după umeri, cu degetele strânse în căușul în care să aduni suferința ce se scurge și cu ochii închiși care să nu judece. Solidaritatea nu se vede. Ea se simte. Iar în prezența ei, totul pălește. Nu mai avem nevoie de alte corpuri (sfera, piramida, cubul), în fond, moarte, în imposibilitatea lor de a se solidariza reciproc. Toate lucrurile pe care le-am construit până acum și cărora nu le-am dat viață, în singurătate nu rămân decât niște pate în griul opac al orizontului.

De acum, comentariul „Se închid granițele. Să se deschidă sufletele” nu mai pare doar o formulă facilă a spațiului imens al Internetului. În esență, este despre cum, în aceste zile, fiecare are timp să-și caute „jucăriile” pe care le-a depozitat, să le coloreze în portocaliu și să călătorească în sine, în lista de telefoane, în albumele verzi de poze până găsește o lacrimă încă vie de prins în căușul palmei.

Îmbrățișarea e o formă a tăcerii care cuprinde apropierea mai bine decât o pot face cuvintele.

Roxana Trifina: Cei doi ursuleți par a pluti într-un spațiu nedefinit, iar singurele obiecte concrete sunt jucăriile care îi înconjoară, dar la care au renunțat din cauza situației date. Toate elementele cu care am fost obișnuiți până în momentul în care ni s-au luat sunt reprezentate de jucării care se pierd în fundalul bleu. Deci, solidaritatea este o formă de dezobișnuire, de ieșire din zona de confort, pentru că înveți să empatizezi cu cel de lângă tine, iar, în același timp, să te gândești la suferința altuia. E o formă de singurătate.

Anastasia Fuioagă: Gestul fizic al îmbrățișării ca modalitate de consolare și de oferire de sprijin emoțional este unul firesc, la îndemâna oricui, dar care nu își pierde însă forța. De multe ori cuvintele se pot dovedi neputincioase în situații dificile, căci fie nu exprimă cu exactitate sentimentele, fie ele nu au puterea necesară pentru a îngriji o rană. Îmbrățișarea, în schimb, e o formă a tăcerii care cuprinde apropierea mai bine decât o pot face cuvintele. Tăcerea capătă forma lui a avea răbdare cu celălalt și a fi alături de el, capătă consistența unei solidarități subînțelese, în care fiecare încearcă, cel puțin, să-l înțeleagă pe celălalt.

Tăcerea ca expresie a solidarității poate avea însă multe forme, mergând până în punctul în care ea devine sacrificiu în viu. Nu pot să nu mă gândesc aici la mărturia Elisabetei Rizea din Nucșoara despre cele trăite în închisorile comuniste. Închisă de trei ori și anchetată continuu, ani la rând, de Securitate, Elisabeta Rizea a fost cea care a refuzat cu vehemență să-i toarne pe cei ce luptau în Munții Făgăraș contra comuniștilor. Astfel, povestește cum, atunci când era luată de acasă și dusă la anchetare, își făcea cruce cu limba în cerul gurii, rugându-se lui Dumnezeu să o ajute să nu spună nimic. Nu se mai ruga nici să o lase în pace, nici să scape cu viață de tortură, ci doar să nu vorbească. Nu putea să-și vadă și nici să-și îmbrățișeze soțul, însă asta n-a știrbit nimic din solidaritatea ei față de cei ce se sacrificau la rândul lor în munți. Cât despre subsolurile în care era anchetată, nu-mi pot închipui, alături de teroare, decât o mare și cruntă singurătate care există doar acolo.

Elisabeta Rizea a scăpat însă cu viață și a trăit îndeajuns cât să povestească ce i s-a întâmplat. În fața unei astfel de mărturii, care e doar una dintre milioane, căci ele continuă să se scrie în lume și astăzi, cred că măcar dintr-o anume decență morală ar trebui să fim mai solidari unii cu alții. Să tăcem și să-i ascultăm pe cei ce au nevoie să fie ascultați.

Francesca Bacușcă: Desigur, există multe exemple care ar putea dovedi că în momentele dificile oamenii rămân uniți, cel mai vizibil fiind poate cazul Italiei, unde cetățenii au fost nevoiți să conștientizeze gravitatea situației; în lipsa formei celei mai pure a iubirii și a susținerii – îmbrățișarea – o atingere furată de un virus trebuie reinventată și Ilie Krasovschi o face. Aici vorbim de un gest al solidarității: câteva minute în care fiecare persoană iese la balcon, recunoscându-și vulnerabilitățile, ascultând clasicele melodii italiene sau aplaudând în semn de mulțumire pentru cei care fac un efort și își riscă viețile, luptând cu ceva ce încă nu înțelegem în totalitate. Ar putea fi lacrima acelui ursuleț o conștientizare că mult prea mulți uită de importantă solidarității?

Bianca Hamăn: Să fii tânăr în vreme de Coronavirus nu înseamnă să te schimbi prea mult. Ești tot tu în camera ta albastră, care zilele astea ți se pare mai mare ca niciodată, interminabilă chiar (ceea ce e bine, așa și sperai). Și simți două „părți” din tine, din același lanț cromatic, aproape desprinse una din cealaltă – galben și portocaliu – cum se îmbrățișează. Nimic mai mult decât solidaritatea ta cu tine și pentru tine. Și să te simți „împărțit” nu e deloc greșit, cu și fără pandemie.

Prima parte, cea portocalie, vrea să meargă înainte. Ea știe că la un moment dat albastrul va fi înlocuit de griul străzilor, de albul orbitor al neonului din sala de clasă sau de întunericul nopților în care nu dormi. Portocaliul, totuși, n-a crezut că va trebui să stea în casă. El este tipul acela  care face glume despre Coronavirus. El este un rebel, nu își permite să stea acasă, nu poate trăi fără cafeaua din Piața Unirii. Dar Portocaliul are acea speranță că totul va trece cu bine.

Galbenul e puțin mai palid decât Portocaliul. El se uită la știri, aude tot felul de procente și se îngrijorează. Galbenul nu poartă mască și mănuși, se mulțumește cu un singur lucru albastru -camera lui. Din când în când îi mai curge o lacrimă pe obraz, uneori de la usturimea alcoolului cu care tocmai și-a curățat conștiincios telefonul, alteori pentru că se simte speriat. Nici nu știe de ce să fie speriat, Galbenul e sigur, totuși, că totul va trece cu bine.

Să fii tânăr în vreme de Coronavirus înseamnă să știi să fii solidar cu tine și pentru tine, Portocaliul și Albastrul să se îmbrățișeze în tine și să uite de zgomotul știrilor, de cel al tusetelor și al sirenelor de afară și să invoce liniștea, poate vor găsi răspunsul.

De aceea, ei își închid ochii. Pentru a putea simți prezența celuilalt.

Viviana Gheorghian: Doi ursuleți de pluș se îmbrățișează, într-un gest tandru și blând de solidaritate. Dintre toate jucăriile, ursulețul de pluș este, poate, jucăria care exprimă și transmite cel mai intens grad de afecțiune, din momentul în care pășim în lume și până la maturitate. Oferi un ursuleț de pluș unei persoane la care ții foarte mult, unei persoane pe care dorești să o faci să zâmbească. Unii oameni, fără a spune nimănui, dorm în compania ursulețului de pluș, alții îl uită prin magazii aglomerate și întunecate ori prin cutii prăfuite. Și cu toate acestea, rareori renunță la el cu totul.

O jucărie se strică. O arunci. O jucărie nu își mai găsește utilitatea, ai crescut. Probabil o vei arunca și pe ea, înstrăinând-o cu totul de tine. Câți dintre noi am avut, însă, tăria de a arunca la coș un ursuleț de pluș? Și dacă am făcut-o, nu am simțit o anumită remușcare, o stare bizară, un oarecare sentiment de vină?

Bineînțeles că viziunea aceasta este una subiectivă. Când eram mică și mă uitam la desenele animate în care jucăriile aveau viață, vorbeau și puneau lumea la cale, ascunzându-se mereu de stăpânii lor, eu credeam cu tărie că într-adevăr așa se și întâmplă. Le vorbeam jucăriilor mele și le imploram să nu se ascundă de mine. Și acum  îi vorbesc ursulețului meu de pluș. Mai rar, ce-i drept. El tace înțelegător, îmi zâmbește complice și se uită la mine cu aceeași privire pe care o știu de ani buni.

În desenul lui Ilie Krasovschi, cei doi ursuleți nu zâmbesc însă, expresia lor nu este una firească, colțurile gurii, atent cusute de meșterii lor, s-au lăsat, sub greutatea lacrimilor, în jos. Chiar și așa, ei rămân imaginea afecțiunii supreme, îmbrățișarea lor este una totală, ochii le sunt închiși, dar văd și simt totul. Obrajii și mâinile li se ating, exact ca în icoana care îi reprezintă pe Sfinții Petru și Pavel. Două suflete devin unul singur, contururile se întrepătrund, grija față de suferința celuilalt ne face să redevenim compleți. Să nu ne pierdem pe noi înșine în momentele dificile. Prin solidaritate, dăruim și primim, este o reciprocitate care salvează și care înalță.

Albastrul cenușiu al fondului se află în deplină complementaritate cu cromatica celor doi ursuleți. În același timp, este creat un contrast semnificativ, între cea mai rece și cea mai caldă culoare, ambele îmblânzite însă de un gri unificator. Așadar, ursuleții nu resping fundalul, ci îl completează, îl acceptă și se integrează în dânsul, făcându-l să pară, dintr-odată, mai puțin sumbru, mai puțin trist. În îmbrățișarea lor, ei încearcă o evadare, nu una fizică, nu una reală, ci una spirituală. De aceea, ei își închid ochii. Pentru a putea simți prezența celuilalt.

Cristina Plian: Așa cum reiese și din desenul lui Ilie Krasovschi, acel albastru deschis regăsit în fundal subliniază ideea că solidaritatea înseamnă, pe de o parte, salvare și, pe de altă parte, speranță. Continuând analiza acestei imagini putem observa că cei doi ursuleți provin din două lumi, din două contexte diferite: cel din dreapta pare că vine dintr-o lume a tragicului, a tristeții incontestabile (lacrima de pe obrazul acestuia), iar cel de-al doilea, cu toate că nu pare adâncit în aceste stări, se apleacă asupra celuilalt ursuleț, îmbrățișându-l cu empatie. Acele jucării din dreptul fiecăruia accentuează ideea de proveniență din două lumi diferite, dar și pe aceea de transfer din universul individual în cel mai larg, comun. Solidaritatea este singurul mod în care putem face față singurătății impuse, însă, pentru ca acest lucru să se întâmple este nevoie de sinceritate, de o manifestare a sufletului individual contopit într-o conștiință colectivă.

Realitatea este bulversată în acest moment pentru că i se impune un repaos forțat, o atenuare a exceselor.

Amalia Carciuc: E aici, în desenul lui Ilie Krasovschi, un lanț al amintirilor înmagazinate la care, din păcate, revenim cel mai adesea, în momentele în care primejdia ne ascute vulnerabilitatea și temerile. Asumarea fantastică a realității devine o mărturie a umanității care zace în noi, un exercițiu de echilibristică pe panta alunecoasă a propriilor gânduri. Poate, de aceea, în această perioadă în care fiecare gustă sentimentul nutritiv al izolării fără ca măcar să îl conștientizeze, nevoia de reedificare este cu atât mai puternică, cu cât acumulările de până acum își dovedesc insuficiența. Un portret interiorizat al inocenței de care nu ne putem desprinde, imaginea simbolică a celor doi ursuleți îmbrățișați înfățișează o atingere mai mult senzorială decât fizică, întrucât în aceste timpuri îmbrățișăm poveștile altora. Ca o mamă duioasă, cerul, fundalul reprezentat de Ilie Krasovschi prin acel albastru blând își primește toți refugiații, anulând granițele psihozei generale în care atingerea nu mai are aceeași funcție vindecătoare cu care ne-am deprins. Solidaritatea ca formă de curaj sau ca un risc constă în atenuarea disperării celuilalt în urma unei revelații dureroase și a unei sondări interioare. Cu siguranță, episodul trăit de umanitate va avea reminiscențe, depinde în ce fel sunt privite acestea.

Realitatea este bulversată în acest moment pentru că i se impune un repaos forțat, o atenuare a exceselor. Lacrima prelinsă pe fața umanității a anulat somnolența rutinei în care ne-am cufundat cu nesaț și a creat premisele unei apropieri spirituale pentru că, până la urmă, natura umană e cea care ne amintește că suntem identici, prinși în același mare mecanism, obligați să cântăm același cântec de leagăn de la balcoane din care să răzbată aceeași neliniște.”

Iustina Cârstoiu: Doar o altă formă a copilăriei, ursuleții de pluș apar ca imagine a solidarității. Lipsiți de consistență afectivă în privirea unui adult ce a uitat să fie copil, un prieten plușat nu este altceva decât o proiecție. Prin ei înveți să te descurci în singurătate, înveți să te împrietenești cu solitudinea prin gând și iluzie. Aceștia sunt reprezentanți ai emoțiilor, ai prieteniei, ai dorinței de a simți aproprierea. Însuflețiți de noi înșine, prin noi, apar ca extensie. Copilăria privită dincolo de ludic și inocență devine amintirea primului moment în care am învățat să ne adaptăm unui spațiu, unei realități ce nu se suprapune întotdeauna visurilor. Ursuleții plușați nu au reprezentat altceva decât modalitatea ultimă de a conserva percepția noastră asupra acestui concret, nu mereu prietenos sau animat, un pact tacit „de nu mă uita”. Printr-o solidaritate în absența oricărei alte persoane, am ajuns totuși la îmbrățișare. Îmbrățișarea sau atingerea celuilalt este doar un alt fel de a numi sau privi spre empatie, spre nevoia de înțelegere și de acceptare.

Nicola Chiriac: În mod normal, solidaritatea, după o teorie introdusă de Émile Durkheim, este mecanică și apare atunci când între indivizi există omogenitate și conexiune date de stilurile de viață asemănătoare sau organică, provenită din interdependența indivizilor, cel mai des întâlnită în societățile moderne. Însă, într-o situație de criză, într-un moment fără precedent în istoria epocii moderne, cum putem defini solidaritatea?

Fără posibilitatea de a ne îmbrățișa pe viu, transpunerea noastră pe internet, unde putem fi orice, chiar și niște copii, niște ursuleți plini de speranță, ne permite să ne arătăm solidaritatea față de cei din jur. Fără să avem un motiv anume pentru care simțim solidaritatea, un motiv ce poate fi teoretizat ca cele menționate mai sus, această solidaritate doar este, iar, în definitiv, acesta este cel mai uman și pur sentiment ce putea ieși la iveală într-o situație de criză ca aceasta.

De ce plâng jucăriile și ce vom face dacă vor plânge și mâine?

Maria Pavel: Hegel vorbește în Fenomenologia spiritului despre un dans al umanității ghidat de dragostea, afecțiunea și pozitivismul fiecărei ființe umane. Dansul acesta este adresat nouă, tuturor; fiecare dansator nu poate face mișcări individualiste, ci alături de ceilalți membri. Orice tendință de separare de celălalt, de ieșire din ritmul firesc al dansului este oprită și reintegrată în unitatea unei mișcări comune, care doar așa poate funcționa. Această mișcare comună, unitară a dansului se transformă aici (în ilustrația lui Ilie Kracovshi) într-o îmbrățișare.

Îmbrățișarea celor doi ursuleți vine că o oglindire a celor doi, a așezării a două oglinzi în paralel – ambii au o poziție înclinată, fiecare se întoarce spre cel de lângă el, reprezentând, în fapt, o întoarcere simbolică a fiecăruia dintre noi spre umanitate, o ieșire din noi și intrarea în „dansul” despre care vorbeam anterior.

Ioana Mămăligă: Imaginea lui Ilie Krasovschi m-a făcut să mă reîntorc, doar în gând din păcate, la un timp al jucăriilor, al poveștilor cu jucării, la prima mea carte adevărată: Basme de H.C. Andersen, între paginile căreia unde găsești iubire e și ură, unde e bunătate e și răutate, iar unde e singurătate întâlnești și solidaritatea. Uitată pentru mult timp, deși preferata mea, povestea soldățelului de plumb este prima la care m-a dus îmbrățișarea strânsă, care vorbește și spune nu pleca, sau cel puțin nu fără mine a ursuleților de pluș. La finalul basmului german, soldățelul șchiop ajunge în sobă, iar din întâmplare și fata de hârtie; ei ard și în urma lor rămân doar inima de plumb și trandafirul din paiete, așezate una lângă alta ca într-o îmbrățișare. Impresia pe care am avut-o mereu e că jucăria din cauza defectul său a fost mereu respinsă de celelalte, a fost supusă la singurătate, iar dansatoarea este singura care, în mare parte de la distanță, îi este alături.

Sabina Cojocaru:  Chiar dacă am crescut acum, cel mai probabil nu pot da un răspuns la întrebarea: De ce plâng jucăriile și ce vom face dacă vor plânge și mâine? Un copil, însă, va fi categoric și-mi va spune că îmbrățișările au și ele rolul lor și că trebuie repetate până când vom zâmbi. Însă noi trebuie să conștientizăm faptul că această îmbrățișare are multe alte forme.

Ilinca Zaharia:

voi fi mereu perechea de brațe perfectă care să te cuprindă

oricât de mic te vei face

și asta n-are legătură cu iubirea

 

//îmbrățișăm ursuleți de pluș în spatele ecranelor//

 

când ne-am închis ermetic

în căsuțele de păpuși spunând

/totul e curat împachetat cu fundiță, totul e frumos/

îmbrățișăm ursuleți de pluș în spatele ușilor

 

când privim aceeași lună –

un felinar pandemic de peste drum- fredonând

/totul e curat, împachetat cu fundiță, totul e frumos/

îmbrățișăm ursuleții de pluș în spatele geamurilor

 

cândva vei redeveni corpul perfect care să mă încălzească

oricât de mică voi deveni

 

dar acum de la distanță

ursuleții par oameni &

totul e curat, împachetat cu fundiță

totul e frumos

 

(*„Dialogul” de mai sus a avut loc în cadrul unei ore online de literatură la care au participat elevele din clasa a XII-a, filo, de la Colegiul Național Iași.)

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.