Cred că cea mai simplă explicație dintre toate este aceea că nu există niciun Dumnezeu. – Stephen Hawking
I’m back, peasants!
(a se insera de la redacție un șir de scuze religioase pentru bobocii care nu sunt obișnuiți cu the Astridslap); dragi cititori, sarcasmul și tendința de a aborda subiecte mai mult sau mai puțin politice în scris sau pe internet mi-au făcut mama să plângă de multe ori. Apoi a trebuit să am cu ea discuția aia, „the talk”, unde trebuia să îi explic cum e cu internetul și cu oamenii care lasă comentarii răutăcioase ce par că îi sunt adresate dânsei. Cu dublu l de la loser, troll. Nu erau despre ea, erau despre mine și dragostea mea pentru fiert și pentru oale…
Please bear with me. Fasten your seatbelts and observe the nearest exit signs, aici, pagina de după și pagina de dinainte. Promit că absența mea este pe cale să fie justificată, cu un gând curat-murdar despre ce se întâmplă pe internet, importanța vocii politice individuale ca tânăr tovarăș, pretin și ca-carama-carmara-camarad într-o societate care chiar putea fi mai comprehensibilă, uneori… Și nu în cele din urmă, este un început de dialog pentru tinerii Alecart, vizând în special tinerii cărora le place să se facă auziți (hey, you, with the facebook debtes) și a căror voce politică intenționează să se implice pro activ în societatea de mâine. Pentru restul, a se citi ca un lorem ipsum, -isme & -ologii politice născute într-un orășel din țara unicornului.
Mă întorc, după ani, ca mătușa aia care locuia în Italia și pe care nu o mai recunoști, care mai scotea un come te dico printre pupături rujate, pupături pe care le acceptai hapsân pentru că vedeai colțul unui ambalaj de panetone ieșind din sacoșa de pe hol. Așa și eu, după doi ani de absență, în timp ce Alecart a crescut atât de mult (FILIT, olimpiade, evenimente), suspectez că s-ar putea să nu mă mai recunoască nimeni. Așadar…
Eu sunt Astrid, fata blondă cu ochelari, de la „Băncilă”, care purta 3 ceasuri pe fiecare mână și scria comentarii faine la româna. Prin faine, vreau să spun de 12 pagini când cerința era de 3 și tot așa. De unde aveam atâtea de zis pe atunci? Imaginați-vă că eu eram colega aia care atunci când era ascultată, se auzea un răsuflat ușurat, se închideau pixurile, se băgau caietele înapoi în ghiozdan și se aștepta liniștit să se sune de pauză. Și se va suna de pauză, iar eu voi fi tot acolo, citind despre iubirea mea pentru Schimbarea la față a României. Între timp însă lucrurile s-au schimbat și imediat după liceu m-am mutat din coasta lor în cea a Mării Nordului, în Edinburgh. Acum 6 ani am plecat să îmi validez visurile arhitecturale. Așadar, două seturi de burse mai târziu, printre care și Scottish Timber Award în 2016, iar acum sunt arhitectă în Marea Britanie. Gândurile și preocupările mele s-au schimbat, iar articolele în care îmi declaram dragostea pentru Cioran, Lăzărescu, Pamuk sau cinematografele goale s-au transformat în analize politice înconjurând idei ca Brexit sau perspective românești în străinătate. Articolele mele au devenit și mai scurte (nu mai scriu 12 pagini!), timpul petrecut altminteri în scris fiind dedicat vieții hashtag lab, hashtag dizertație. Iar limba în care scriu a fost, zic eu, revocabil alterată, dintr-o melodioasă limbă de origine latină într-o engleză categorică, dură, precisă și la subiect (de asta nu mai scriu 12 pagini?), lipsită de epitetele de pe culmile disperării. Pe deasupra, nu mai port nici ochelari, iar ceasurile, doar pe rând.
Edinburgh a fost casa mea în ultimii ani. E un oraș cu un vibe foarte, foarte părintesc, în sensul ăla pe care îl înțelegi numai după ce te-ai mutat de la ai tăi. Are o măsura potrivită din tot ce ai nevoie să te simți acasă – cum zice suedezul, e foarte lagom; un oraș cu o teatralitate unică, ca un dans Amadisian în Constantinopol, unde uriași, domnițe și cavaleri dansează împreună.
E un oraș perfect pentru a fi student sau pentru a fi artist, chiar dacă nu studiezi și chiar dacă nu ești la arte. Probabil datorită mărimii relativ mici și a populației multiculturale devine și punctul perfect de plecare în înțelegerea și dezvoltarea unui simț civic și a unei responsabilități individualiste pe care un oraș tip metropolă nu ți le-ar putea oferi, pentru că nu l-ai putea cuprinde cu aceleași brațe. Un lucru pe care îl datorez în parte sistemului educațional britanic (și aș spune, în special, Scoției), este că am fost împinsă să îmi dezvolt și să îmi prețuiesc vocea politică, indiferent din ce domeniu provin; pe zi ce trece continui să observ cât de important este să îți cultivi un ansamblu de valori care să suprapună harta cognitivă a unei societăți – aș adăuga – liberale. Edinburgh este o capitală a gândirii libere și a scepticismului; în același timp, Edinburgh are cel mai mare număr de agnostici, atei sau ne-afiliați niciunei doctrine bisericești și 55,000 de studenți liberi în gândire și dornici să ia în piept toate pe vremea mea-urile răsuflate. Nu e asta rețeta unui succes indubitabil?
Bineînțeles, studenții știu și nu știu politica și, în același timp, ei definesc mersul politicii prin știința sau neștiința lor. O voce politică nefolosită este supusă unui rezultat dirijat de norme capitaliste care au ca derivat, într-o altă ordine de idei, faimoasa ecuație cu babele, făina și sticla de ulei. Făina și sticla de ulei electorale totuși nu sunt cel mai mare păcat, dacă ar fi să îl analizăm din punctul de vedere al unui decalog moral pe scena responsabilizării de sine, cel puțin nu din partea babei. Ca orice altă cerință epistemologică, nedezvoltarea unui sine politic nu e atât de dăunătoare ca dezvoltarea unuia bazat pe un eclectism hibrid, a unei viziuni concluzionate numai de încercarea unui individ de a-și valida propriile crezuri cum ar fi valori spirituale și culturale sau, mai pe românește (expresie care întărește faptul că lirismele sau jargonul cumva ar fi specifice limbilor străine?), dumnezeilor și crezurile pe care nu poți să le schimbi pentru că ar fi păcat și pentru că așa scrie în biblie. O societate ai cărei indivizi încă mai protejează infailibilitatea acestor credințe este o societate bazată pe un simulacru al democrației, o comunitate cu o viziune falsă asupra progresului și asupra gândirii liberale de orice fel. Și pentru că nu vreau neapărat să judec grupările religioase din România, grupările anti-avort, coaliția pentru familia anti-homosexuală, fan clubul BOR și capodopera arhitecturală numită Catedrala Mântuirii Neamului sau a doua Mănăstire a lui Manole, zidind o Ana metaforică, compusă din spăgi și corupție (și cu asta le-am judecat), sunt multe alte crezuri de dreapta sau de stânga care pornesc din aceeași infailibilitate a valorilor ca cele de natură religioasă.
A-ți dezvolta vocea politică înseamnă să știi despre ce vorbești când vorbești și să fii foarte atent la absolutisme. Nu o să ai niciodată dreptate, dar poți să te situezi greșit în proporție de 100%.
Teorii ale conspirației sunt un mare nu, iar orice argument logic sau științific care pornește de la un îndemn marca Deuteronom e iarăși nu, alături de argumentele cu pământul geto-dacic strămoșesc și sfânt pe care americanii vor să ni-l fure, non-ortodocșii care sunt de fapt sataniști, gay sau pocăiți, vaccinurile de la americani care îți vor face copilul gay și autist și căruia nu o să-i mai placă îmbrățișările, și toate conspirațiile de tip partikip cu k de la prost pe care le distribuie Doina pe facebook printre două rețete de ciorbă de post. Și faptul că „scrie pe internet” nu e un raționament de o incomensurabilitate dumnezeiască, Doino, pentru că pe internet scrii și tu. Dacă știi ce să tastezi, Google îți va spune că omul nu a fost niciodată pe lună, că pământul e plat, că evreii conduc lumea sau că George Clooney a fost cel mai tare Batman. În realitate însă, comunitatea online nu e cu nimic diferită de comunitatea în care trăim în timp real și de puține ori are intenția să educe în mod autentic, în special când site-urile pe care le citești se termină în blogspot.com (regula de aur!).
Conspirațiile însă sunt în general primite mai bine în tabără de dreapta, în special de cei care țin să facă America great again. Cu toate astea, și tabără de stânga are teorii la fel de vagi – poate puțin mai puțin periculoase – legate de un număr crescător de genuri (deseori semnalate pe site-ul de specialitate Tumblr ca fiind 61) și pronume care țin să înlocuiască definiții ce par sexiste numai în limba engleză. În limbile latine, de exemplu, nu numai pronumele au gen, ci și substantivele și adjectivele. Dacă ar fi să utilizam ze-ul acceptat deja la Oxford, nu am mai spune „Ea e studentă”, ci „Ze e studentă”, propoziție ce ar masca genul subiectului ca o burka transparentă. Ar exista, bineînțeles posibilitatea de a reduce toate genurile la unul singur, cel masculin, cum îl folosim de obicei în formele de plural, dar am un sentiment că nu va fi plăcut de purtătorii celorlalte 59 de genuri.
Partea cea bună e că trăim într-o comunitate care acceptă să fii și paranoia și absurd. Partea cea mai proastă e că trăim într-o comunitate care acceptă să fii și paranoia și absurd. În timp ce oamenii așteaptă un final disneyan-grimmian după fiecare ieșire la urna de vot, cerințele sociale dezbătute de dreapta și de stânga, umbrite de promisiunile regimurilor politice de pe vremea lor, se lovesc de propria noastră eliberare. În Edinburgh, la fel ca în marile orașe aglomerate, există problema lui housing shortage ori criza locuințelor. Politicienii de pe vremea lor construiau mai multe case, chiriile erau mai mici, oamenii erau mai fericiți, nu ne plac imigranții, cheeky-nandos! Crizele pieței imobiliare din România sunt un alt exemplu pe care îl folosim melancolic când se vorbește despre cum mergeau lucrurile în anii 90 și până în primii ani din 2000. Politicienii nu erau așa corupți, toți aveam, maică, servici, casă, pâine pe masă, acum au furat ăștia totul din țară, tineretul din ziua de azi, ne place de Putin, ce s-ar face Uniunea Europeană fără România, dau like&share la olimpicii români, în România nu se face nimic, doi lei legătura! Crizele financiare și imobiliare din România și din tot restul lumii occidentale însă sunt la fel de mult vina celor vizați, cât și a societății liberale despre care vorbeam înainte, cu absurdul și paranoia de dreapta și de stânga. Pe vremea lor, nimeni nu divorța, femeia stătea la cratiță, eram mult mai puțini. Cu fiecare o căsnicie din două ajungând la divorț, vorbim de dublarea numărului de locuințe în cerere față de potențialul numărului de locuințe construite într-un raport echitabil. Nu e o problemă de arhitectură calculată prost, cum se mai vorbește, case construite ineficient și politicieni băgând în buzunare mai repede decât se poate construi – cu toate că toate afirmațiile menționate sunt cât se poate de reale – cât este o problemă a unei societăți trezindu-se la o realitate liberală într-un sistem construit să răspundă ca pe vremea lor. Ne-am petrecut ultimele sute de ani preluând treptat responsabilități sociale, cel mai des la nivel de individ, printre care și emanciparea femeii.
Ne bucurăm de orice victorie pentru egalitatea între genuri, în timp ce ne raportăm în continuare la o societate care se bazează, din punct de vedere social și economic, pe succesul unui bărbat susținut din umbră de o femeie la călcat chiloți, făcut ciorbă, șters copiii de muci la nas și pregătindu-l pe el să cucerească lumea.
Nu suntem pregătiți să găzduim jumătate dintre cuplurile în divorț și nici să îi facem loc femeii emancipate să stea la masă cu ei. Nu sunt joburi pentru cele 49% de ex kinder-kuche-kirche, cum nu sunt nici creșe pentru toți copiii lor. Suntem în continuă creștere într-o societate de dreapta și de stânga, fără un plan real, pentru că schimbările pentru care ne revoltăm sunt cerute la nivel de individ. El, ea, noul el și noua ea, copiii lor și cei vitregi, amantele, amanții și ze, toți au dreptul la o nouă locuință, un loc de muncă și pâinea cea de toate zilele. Iar pâinea asta trebuie să vină în format gluten-free, organic și vegan cu ambalaj reciclat din dejecțiile crustaceelor pe cale de dispariție, ori altfel nu vă mai votam.
O perspectivă nihilista îmi e, cu siguranță, piatră de căpătâi și biblie (!) ce se zbate într-un sentiment de schadenfrude de fiecare dată când încerc să privesc imaginea de ansamblu a societății în care trăiesc. Edinburgh e ca o machetă de carton – totul e micșorat și împins în zone bine delimitate, observabile, cu oameni și mentalități de peste tot și, de cele mai multe ori, la cârma inovațiilor politice din perspectiva unei societăți liberale. Urmăresc tot acest proces confuz și observ cum oamenii nu mai știu ce să creadă. Trăim într-un moment experimental, politic vorbind, și am deseori sentimentul că suntem generații de tranziție până când ceva mai bun o să li se întâmple copiilor noștri, în al treilea și al patrulea neam, deuteronom-style; în același timp, trăiesc cu convingerea că ar putea fi ceva și mai rău, iar dacă ar fi să pariez, mi-aș pune toți banii pe versiunea din urmă. Diferența unei mișcări politice de succes la nivel individual o va face, în cele din urmă, puterea unei voci politice individuale, iar o astfel de voce trebuie cultivată din timp, observând mișcările unei comunități variate, cu toți pionii săi. Că nu se merge la vot e una, că se votează tot cu făina și uleiul e și mai și – dar cei care nu știu în ce direcție s-o ia și nu își prețuiesc vocea politică sunt cei mai în dezavantaj. Nu știm deocamdată încotro ne îndreptam, nu știm rezultatele Brexit, nu știm următorul prim-ministru sau consecințele atacurilor asupra Siriei într-o schemă long term. Dar dacă am ști să ne educăm și să ne facem auzită vocea politică, am putea transforma un sentiment de confuzie într-o realitate rațională, clară, ca în perspectivele lui Brunoleschi. Iar pentru cei care or să se uite în continuare la creștinul militant.blogspot pentru a-și cultiva această voce well, screw you, și familia ta, exod-style!
Mi-au plăcut ultimii ani ca studentă în Edinburgh, au fost anii mei de redescoperire ca om, cetățean și parte a unei societăți responsabilizate. Știu astăzi să nu aștept să mi se îndeplinească, iar cu fiecare x pe balonul de vot să nu fac decât să ilustrez viziunea unei societăți care să îmi dea cadrul care să mă și să o dezvolt înspre mai bine. Nici în lumânările aniversare nu mai suflu după o dorință, ci după un plan! Anul ăsta, de exemplu, voi atinge un nou target profesional pentru care am investit ceva timp în ultimii ani – ah, și următoarea declamare alecartiană va fi scrisă în drum spre Tokyo!
*Astrid Băgireanu a fost redactor-șef Alecart, a absolvit Colegiul Național de Artă „Octav Băncilă” Iași și Facultatea de Arhitectură din cadrul Universității din Edinburgh. În prezent, este arhitectă în Marea Britanie și se miră de ce profu de română a lăsat „Băncilă” pentru Național.
Articol preluat din ALECART 20.
