Sonia ridică mâna sau curajul de a fi onest

Romanul despre libertate al Laviniei Braniște nu spune doar povestea unui personaj care  rămâne închis între paginile cărții sau care nu are nicio pârghie în realitatea zilelor noastre. Volumul se constituie ca un algoritm de mărturii care la prima vedere pot părea trunchiate, dar care dau naștere unor crâmpeie pline de zvâcniri și de incertitudini postdecembriste.

El are în centru o relativ scurtă perioadă din existența ficțională a Soniei Mihalache, o tânără care a văzut lumina zilei în 1989, când regimul comunist a apus în România. Încă de la prima pagină te lovește impresia de captivitate: tânăra trăiește în București, oraș ce îi aplatizează gândurile și îi fragmentează conexiunile interumane, prinsă în vârtejul unei vieți obișnuite. Înțelegi rapid că lumea ei e una de carton, că există ceva ce e pe punctul de a începe sau de a se termina și, deci, de a dezvălui adevărul sau măcar de a fisura coconul rutinier al vieții ei. Să fie acel ceva iubitul Soniei, Paul – care sare din lift pe pardoseală, panicat, scăpând astfel teafăr și reușind să ajungă la întâlnirea cu ea? Realitatea este că astfel de întâmplări cu un vag iz de suspans devin doar pretextul silabisirii existenței tinerei. Evenimentele sunt adăpostite în conștiința ei, pe alocuri temătoare, dar cad în umbră, lăsând să se vadă în prim-plan un amalgam de stări melancolice firești, trăiri contradictorii cel mai adesea; în fond, Sonia e o conștiință bine articulată, față de care te poziționezi din ce în ce mai aproape, îmbrățișându-i ca cititor toate neliniștile, dar cu predilecție curajul de a face un pas în față.

Un prezent cu multe goluri ce (poate) vor fi odată umplute

Soniei întâmplarea îi scoate în față șansa de a scrie scenariul unui film al cărui regizor urmează a fi Vlad Petre – un scenariu despre Zoia Ceaușescu și, implicit, despre aspectele mai puțin cunoscute din familia prezidențială. Acceptând, trebuie să se confrunte cu o realitate: nu știe mai nimic despre comunism. Nu atât despre viața în timpul regimului, cât despre cum și ce simțeau oamenii atunci, despre micile realități interioare, despre dorințe, gânduri, gesturile de zi cu zi. Deși are treizeci de ani și e născută în anul în care comunismul a căzut.

Personajul atât de însuflețit al Soniei capătă contur și miez pe măsură ce se țese o retrospectivă densă cu privire la tot ce trăiește, scrierea scenariului căzând tot mai mult în plan secund și devenind pretextul înțelegerii unei istorii mai ample și, în același timp, profund subiective despre propria familie și despre cine este ea printre ceilalți. Cu toate că adună o întreagă serie de cărți despre principiile Partidului Comunist și despre toți pionii de referință și cu toate că le citește, simte în permanență că nu este suficient de bine documentată pentru a da o formă definitivă scenariului, întrucât se raportează cu maximă seriozitate la angajamentul pe care și-l luase. Crede inițial că poate să jongleze cu Zoia, căutând amănuntul picant – amanți securiști și o Elena Ceaușescu care își determină fiica să se conformeze voinței materne, fără să cadă într-un filon sentimental și lipsit de consistență. Își eșantionează cu migală această sarcină: caută oameni ce au trăit în comunism și care în epoca postdecembristă au fost nevoiți să iasă din perimetrul cald al unui loc de muncă, uneori și al unei locuințe, oameni care au fost evacuați dintr-un timp care le oferise cel mai solid fel de viață. Sonia caută la tot pasul astfel de oameni în vârstă, dintr-un bloc în altul, dar înțelege repede lipsa de sens a demersului ei. Ea face totul la vedere, deși într-o nebuloasă a gesturilor și a senzațiilor: le explică pensionarilor de ce o interesează să le asculte mărturiile, se zbate să ajungă la sinceritatea fiecăruia, să înțeleagă de ce aceștia denigrează noua atitudine a tinerilor. Își dorește să audă de la ei ce au simțit cu exactitate: vâltoare, confuzie, că se conformaseră doar canoanelor rigide ale partidului. Rigide în cel mai bun sens posibil pentru partizani. Unii bătrâni pe care îi intervievează Sonia par că vor muri încă prinși de această cangrenă, ascunzându-se după un paravan confortabil (și nici nu spune nimic sincer, de parcă ar încerca să protejeze ceva sau pe cineva, poate chiar pe el) cu teama de a nu fi auziți și turnați, neluând în calcul libertatea instaurată între timp. Printre bolile lor cardiovasculare sălășluiește și această frică semănată de regim, fiind înghițiți de ultimii ani ai istoriei, cu tumultul înmagazinat și ținut doar pentru ei – egoismul câtorva persoane provine din dorința umană de a le fi bine și lor și celor de lângă ei, familiei. Familie pe al cărei umăr să poată lăsa capul când simt gustul amar al neputinței. Asta dacă nu s-au risipit și cei apropiați – ca în cazul bătrânilor cu care tinerii se feresc să vorbească despre capitalism, în vreme ce ei vorbesc cu inima grea despre umilință.

Două paravane de sticlă aburite: generația care a trăit și generația ce a aflat.

Prea puțini fac pași către cealaltă parte, deși nu îi desparte de ea o perioadă atât de lungă. Îi ține deoparte orgoliul sau nepăsarea sau neașezarea a tot ce au semănat acești treizeci de ani. Sunt flancați de conștiință. Sonia este unul dintre puținii ce fac acest pas necesar, care încearcă să se apropie de acel „ceva” pentru a se întregi pe sine, pentru a afla povestea propriei fărâmițări familiale; ea e cea care vrea, indiferent de gradul de empatie pe care îl simte cel de lângă ea, să asculte, să aibă posibilitatea de a povesti care este perspectiva dinspre paravanul pe care l-a dat la o parte de bunăvoie. A ridicat mâna, a întrebat și a ieșit în cel mai sincer mod posibil din rândul ignoranților, de pe banda ce rula același caracter tânăr și orb față de ziua de ieri și de care se leapădă prea puțini. Sonia nu este o eroină și nici nu se consideră a fi. Nici nu e o ființă solitară. Este doar o tânără dornică de a înțelege fără ipocrizie și fără o toleranță eronat înțeleasă. Ea pune în balanță faptele cu adevărul și acționează după rezultatul unei retrospective lungi, evidentă în atitudinea ei, care pare a nu se mai termina – amenințările și abuzurile din(ainte) `89 ne intrigă pe toți, importantă este în schimb găsirea unei maniere oneste de a ne raporta la ce a fost, căci cursul trecutului nu se schimbă. Avem doar clipa din acest moment. Ea a ridicat mâna, dar nu a văzut-o nimeni.

Sonia provine dintr-o familie destrămată, a fost crescută doar de mamă, fără sprijinul tatălui, acum mort, iar neamurile din provincie o știu drept „aia mare, a lui Sandu”. Mama este una dintre cele patru soții ale tatălui, iar fiecare soție crede că celelalte au fost mai iubite. Toate intră într-un vortex al suferinței, al vulnerabilității și al imposibilității de a mai face ceva în prezent, însoțit de jigniri și trăiri acide. Sonia face parte dintr-un colț de tapet, însă doar ca produs genetic în ochii celorlalți. Prin simpla ei prezență, dar cu eforturi, ea va reuși să privească mai departe de moment.

Pentru că știe că a încercat să facă atâția pași spre toate exuviile tatălui ei.

Pe Sonia, nu o interesează nici testamentul și nici moștenirea (spre deosebire de sora vitregă, Claudia, care trăiește individualist). Atât timp cât acesta a fost în viață, în copilărie mai ales, ea și-a căutat tatăl – imun la toate încercările ei de a se apropia – pentru a descoperi apoi că mama decisese îndepărtarea fetei de tată, fără a o întreba, mânată de suferință și de dificultatea de a accepta divorțul. Antrenată în toate aceste imersiuni în trecut și având conștiința unei relații anchilozate cu sine, dar și cu Paul, apelează la Ioana, psihologul de care se agață fără a crede întru totul că ceea ce va descoperi o poate ajuta. Pe canapeaua acesteia, precum și până atunci, se bazează pe carcasa interioară și pe inspirația de moment pentru a se adapta. Mocnesc în ea mai multe așteptări, izvorâte din tot ce are – o mamă cu care își dorește să mențină legătura (mama crede întotdeauna că Sonia o acuză pentru despărțirea de Sandu), un tată mort, un iubit, o relație înghețată în care domină tăcerile lungi, pe Dani, un prieten gay care o susține uneori, o soră vitregă, Claudia, pentru care pulsațiile cordului nu sunt aceleași ca într-o relație între surori bune și, bineînțeles, un contract pe care l-a încheiat cu Vlad Petre, bărbatul despre care Sonia înțelege mai mult decât lasă să se vadă – întreaga lui atitudine meschină, scrupuloasă, foarte atent ambalată într-un interes față de scenariu e semnul unei atracții superficiale.

Dacă în prima parte a cărții, realitatea interioară a Soniei se definește treptat, în cea de a doua, ea pleacă într-un orășel de provincie, sufocat de tradiții creștine și de speculații ce zboară din vorbă în vorbă printre oamenii din spațiul ce pare mai apropiat de rural decât de mediul urban. Acolo trăiește bunicul patern al Soniei, securist pensionat un bătrân ursuz, dar care nu este deposedat în totalitate de o anumită doză de umanitate, pe care, în schimb, nu o arată apropiaților – femeia ce îl ajută cu menajul și nașa fetei, un membru al familiei ce este mai mult sau mai puțin transparent cu tânăra venită pentru a-și întâlni bunicul și pentru a-i asculta mărturiile sincere despre comunism. Sonia crede încă o dată că, dacă a trăit în timpul comunismului, bătrânul va avea disponibilitate pentru dialog. Și încă o dată se înșală.

Sonia rămâne, în final, cea care și-a căutat urmele familiei pierdute, renunțând la naivitate,  reușind să înțeleagă faptul că unele lucruri nu pot fi schimbate, întrucât nu depind nicio clipă exclusiv de ea. Tânăra acceptă că parcursul său existențial continuă cu tot ceea ce a trăit până acum, că trenul în care se urcă staționează și că poate fi fericită, că trecutul nu poate fi eludat, dar nici scrutat în față de ochi care nu l-au trăit.

 

(*Diana Furnică este elevă în clasa a XI-a, filo, la Colegiul Național Iași.)

 

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.