Destin și neputință: Sora lui Freud, de Goce Smilevski

Cartea lui Goce Smilevski reușește, prin firul poveștii sale și structura aparte, concentrică, să contureze un portret al ființei aflate în penumbra istoriei consacrate. Destinul Adolfinei Freud, protagonista romanului, se desfășoară concomitent cu cel al lui Sigmund, însă intră sub tăcerea impusă în jur celorlalți, de lucrările fratelui său. Unde se adăpostesc însă năzuințele, zbuciumul, speranțele și dezamăgirile acestui destin pe care marea istorie îl neglijează? Poate că în memoria unora și, ulterior, în literatură.

… acea privire care voia să vadă totul, să trăiască totul și să cunoască totul.

M-a impresionat într-o mare măsură ideea de la care pleacă și pe care mizează romanul, aceea de a da voce unui martor al vieții lui Freud, dar care își urmărește de fapt propria traiectorie. Discursul surorii este despre ea însăși și nu se dedică înfățișării unor detalii mai puțin cunoscute despre Freud. E un fel de „parte nevăzută” a vieții psihanalistului pe care nici chiar el însuși nu o observă. Adolfine evocă preponderent imaginea fratelui său din copilărie, cea dinaintea rupturii iremediabile care avea să se producă între ei. Legătura pe care o aveau cei doi în primii ani e poate axul construcției interioare a Adolfinei și, odată fisurat, nu face altceva decât să continue să se rupă de-a lungul vieții. Toate gesturile aproape ritualice ce compun cei dintâi ani ai protagonistei își lasă puternic amprenta asupra ei, iar dispariția sau ciuntirea lor împinge formarea sa interioară în direcția unei singurătăți neînțelese de nimeni. Pătura ținută cu degetele deasupra capului devine, astfel, un mecanism defensiv atunci când diminețile petrecute alături de mama sa în bucătărie devin imposibile.

Am simțit, pe măsură ce citeam, că, în interiorul personajului, un fel ciudat și inexplicabil de neputință se amplifică odată cu trecerea timpului. Imposibilitatea de a face un anumit lucru devine impasibilitate în fața oricăror altor opțiuni. Refuzul mamei la dorința de a picta este procesat ca un refuz al Adolfinei la tot ceea ce înseamnă, într-un limbaj informal, „a face ceva cu viața ta”. Nu condamn atitudinea ei (sau lipsa acesteia), însă aveam senzația uneori că până și Adolfine este un simplu ascultător/spectator al derulării propriei vieți. Cursurile de pictură și lecturile din adolescență par a se risipi în decursul vieții, așa cum visul venețian își pierde categoric sensul de-a lungul anilor. Ceea ce generează această depersonalizare a aspectelor vieții care ar putea să o ghideze pe Adolfine cred că este tocmai dispariția bruscă a iubirii pe care Sigmund o împărtășea cu sora lui. Descoperirea maturității trupești dintre cei doi produce o ruptură ireversibilă între interioritățile celor doi frați. Intimitatea lor este aproape complet distrusă de conștientizarea maturității, a faptului că nu vor rămâne mereu împreună, iar ceea ce urmează e o continuă destrămare a speranțelor.

… chipul meu, pe care doar foarte rar nu cădea umbra spaimei și a durerii tăcute.

Relația Adolfinei cu mama sa este una care marchează profund nu numai destinul ei, ci și percepția cititorului. Nu știu dacă așa e concepută cartea sau e de vină receptarea mea din timpul lecturii, dar nu am reușit să înțeleg resorturile interioare ale mamei care determină atitudinea ei în fața fiicei sale. Dezamăgirea la aflarea unei dorințe din copilărie, aceea de a picta, se transformă într-o negare virulentă a întregii existențe a propriului copil. De ce lipsa ajutorului, a încercării de a încadra viața copilului său pe făgașul dorit măcar? Nu știu dacă e vorba chiar de ură, ci poate de o frustrare amplificată într-o direcție greșită. Respingerea aproape violentă a tot ceea ce înseamnă zbuciumul interior al Adolfinei o împinge pe aceasta spre soluția izolării, atât exterioare cât și interioare. Trăirile protagonistei își construiesc propria lume în care evoluează și a cărei existență nu pare a fi intuită de cineva din viața ei.

M-am întrebat și încă mă întreb care e motivul pentru care o relație atât de profundă cum este cea dintre mamă și copilul său se poate zdruncina într-un fel atât de definitiv. În astfel de momente ia naștere o neputință de apropiere, de empatizare și de înțelegere care foarte greu poate fi învinsă. Adolfine alege să plece într-un ospiciu decât să mai rămână în propria casă alături de mamă și, timp de șapte ani, nu părăsește incinta spitalului. Impresia lăsată mie este că ea fuge de cuțitul care provoacă rana cea mai profundă, mama sa, dar nici nu încearcă să și-o trateze. Mai poți, oare, să închizi o astfel de rană? Și unde e fratele în tot acest timp? De ce e atât de indiferent la ceea ce simte sora lui, de ce nu o crede când aceasta îi împărtășește suferința ei? Relația Adolfinei cu fratele și mama sa ridică multe întrebări a căror rădăcină se găsește în sentimentul neputinței, iar răspunsurile par că se pierd în generalitatea lui „pur și simplu așa a fost”.

Pentru unii oameni, Eul e o substanță fragilă, erodată de acreala existenței, iar în punctul de maximă eroziune se deschide o realitate diferită.

Structura cărții și a narațiunii propriu-zise mi s-a părut foarte interesantă și cred că este menită să sublinieze dimensiunea interioară în care personajul se mișcă. Timpul nu există cu adevărat decât pe volute enorme și care oricum nu înseamnă nimic. Duratele, anii sunt un fel de detalii complet ignorate tocmai pentru că nu ele reprezintă centrul de greutate în trăirile Adolfinei. Perioada petrecută în ospiciu este compusă din diferite reflecții, dialoguri cu doctorul Goethe și Klara și doar două întâmplări concrete: un bal mascat și suicidul unui pacient (care determină, de altfel, și plecarea Adolfinei din clinică). Punctul central al acestor șapte ani este nebunia și felul în care se manifestă ea la fiecare pacient. Impresia pe care gândurile Adolfinei mi-au lăsat-o este aceea că nebunia e un fel al personajului de a-și distrage atenția de la propria suferință și, în același timp, poate un soi de validare pe care și-o dorea. Știa că ea nu era nebună și că venise la spital doar pentru că nu avea alt loc în care să meargă, însă nebunia devine singura șansă de evadare din amarul propriei vieți. Odată revenită acasă, Adolfine pare să își piardă din nou ținta gândurilor și a experiențelor interioare. Totul devine un fel de derivă, de inerție a propriului destin, iar din 30 de ani trăiți alături de mama sa nu rămân decât câteva momente petrecute, vara, pe scaunele din balcon și un la urma urmei, trebuie să învățăm să ne vorbim.

Există, de altfel, multe elemente care se repetă contrapunctic de-a lungul paginilor parcurse. Replici și gesturi care apar în mod regulat și care își capătă sensul complet atunci când sunt încadrate într-un întreg, acela al interiorității Adolfinei. Ceea ce rămâne din experiențele ei sunt tocmai aceste detalii-cheie, cum sunt de altfel și picturile lui Bellini. Chipul lui Iisus și acela al Fecioarei devin de fapt expresia suferinței care persistă în diferitele sale forme. Atunci când timpul diluează prezența oamenilor, amprenta pe care ei o lasă rămâne în gesturile asumate aproape inconștient. Toate acestea alcătuiesc destinul atât de zbuciumat și totuși tăcut al surorii lui Freud.

 

*Anastasia Fuioagă, redactor-șef Alecart, este elevă în clasa a XI-a, filologie, la Colegiul Național Iași.

(4 oct., ora 14.30. A doua „Întâlnire Alecart” la FILIT cu doi mari scriitori: Gabriela Adameșteanu și Goce Smilevski.)

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!