după ce descoperisem mai întâi bucuria, aproape îmbătătoare, de a avea idei.
Ana Blandiana rememorează, printr-un proces de selecție nuanțat în prolog, drumurile pe care poezia le pavează înăuntrul și în afara granițelor țării, pornind din propriul corp și urmând să iradieze din acesta ca un havuz care nu funcționează după program, ci într-un tempo afectiv ale cărui frâie pot dispărea oricând. Sunt recuperate momente de maximă tensiune și, totodată, de maximă detensionare în care a trișat fără costuri majore, în care palpitațiile survenite odată cu pendularea la frontiera dintre politică și literatură nu puteau fi prelungite la nesfârșit și conexiunea cu una dintre ele trebuia imediat secționată sau rărită. Definitivarea alegerii Anei Blandiana poate fi lesne dedusă din evoluția activității domniei sale, dar o radiografie a modului în care cele două căi și-au disputat întâietatea e, indiscutabil, mult mai fidelă realității atunci când e formulată de cea care s-a aflat la manșă.
Cine-ar fi crezut că, odată învinsă tirania unui regim politic, surplusul de libertate poate deveni nociv destinului colectiv și, deopotrivă, celui individual? Soră-lume nu e sub nicio formă un catalog care adună alfabetic, cronologic sau din punctul de vedere al amprentei lăsate ceea ce au presupus decenii de aducere la viață și de menținere a simțurilor în viață, ci e un volum despre modul în care, odată insinuată contagiunea, adaptarea reușește să mențină capul sus și să nu se lase bătută.
Adevărurile și derapajele sunt atent analizate și rămân bine întipărite în stucatura textului – fuga de traumatizanta încătușare a libertății nu de a verbaliza teama, ci de a o formula limpede până și în intimitatea propriilor gânduri, căci supravegherea e instalată și resimțită pretutindeni. Punctul maxim al tenebrelor devine uneori similar celui terminus, așteptarea și neutralizarea temerilor nasc uneori frici de o amploare similară, uneori chiar supradimensionate. Rememorarea secvențială la care ne este îngăduit accesul e una în care debușeele de afectivitate vin în flux și reflux, niciodată în circuit închis, și se întâlnesc unele cu celelalte prin terminații nebănuite – plecările dinainte de 1989 și cele postdecembriste nu sunt văduvite de asemănări, lumea nu și-a reorganizat radical decât forma, conținutul ei fiind în continuare greu deturnabil, pe-alocuri neschimbat, totul fiind în continuare regizat cu minuțiozitate.
Dizidența e (doar) o formă de dezvăluire a răului?
Cât din sonoritatea propriilor idei e un fapt autonom și cât unul mai degrabă conjunctural? E oare de admirat sau anormal că Ana Blandiana a ajuns să fie citită în Norvegia după ce cuplul dictatorial a cerut oprirea circulației tramvaielor, căci linia înconjura Palatul Regal din Oslo în care cei doi erau găzduiți și nu puteau suporta zgomotul? De multe ori, nesăbuința celor din „primele rânduri”, pe lângă faptul că absoarbe vizibilitate, se dovedește, prin etape halucinante și uneori profund aleatorii, generatoare de vizibilitate. O tânără poetă dintr-o țară apartenentă lagărului comunist e, în ochiul occidentalului versat, un exemplar dintr-o specie pe cale de dispariție, un produs al unei intelectualități atent înăbușite și bine ținute în frâu.
Dintr-o altă perspectivă, fragmentele de existență ale celor cu care se intersectează sunt luate în stăpânire, ajungându-se în punctul în care se suprapun propriului destin. De exemplu, povestea de viață a maicii plecate de la vârsta de 15 ani din Mircești pentru a sluji într-o catedrală franciscană din Assisi și care nu a făcut în viața sa decât două călătorii cu trenul – prima, care a presupus îndepărtarea de origini (căci nu se poate vorbi nicidecum de o desprindere) și cea de a doua care a adus după sine reînnodarea legăturii cu o Românie fundamental schimbată.
plonjările salvatoare și plonjările maladive
Episoade inexplicabile sunt ornamentațiile de care avea nevoie acest volum pentru a-și desăvârși arhitectura, pentru a nu rămâne un simplu mecanism de consemnare și de verificare a celor trăite – rana de o sângerare masivă obținută pe o plajă neamenajată de lângă Napoli, ieșirea din timp și spațiu care a condus la accidentarea piciorului în timpul înconjurării frenetice a statuii din Moscova ce, greu de intuit, era a generalului Charles de Gaulle. Astfel, în esență, Soră-lume e despre rotirile nu de puține ori însoțite de turbulențe care au permis zgârierea, dacă nu chiar forarea în epiderma unei lumi atacate de disonanțe din ce în ce mai acute și mai acutizate.
poezia e capabilă să dărâme regimuri, regimuri interioare sau…?
O scriitoare (cu toate că termenul nu e unul atotcuprinzător) îndrăgostită iremediabil de lume, de omul din spatele poveștii și de poveștile din spatele omului – iată imaginea pe care ne-o oferă acest volum. Având în minte primul contact cu un jurnal de memorii semnat de Ana Blandiana, Fals tratat de manipulare (apărut în 2013 la Humanitas), pot spune că direcția pe care autoarea a mers e una în care se observă rotunjiri substanțiale, în care, evocările fiind semnificativ lărgite, devin mai comprehensibile și mai prietenoase cu realitatea de care aparținem, indiferent ce redenumiri a cunoscut și ce denumire poartă aceasta.
Ravagiile survenite și resursele de tărie găsite călătorind sub toate formele îngăduite sunt doze de curaj, de tenacitate, de dezvelire a suprafeței și a suprafețelor care poate că altfel ar fi rămas străine: gratiile aflate, indiferent de etaj, la toate apartamentele din Shenzhen și pentru a cărora prezență nu s-a putut acorda nicio explicație plauzibilă, faptul că în cutumele alimentare ale Chinei nu s-a înscris tradiția servirii desertului, criza de identitate a PEN International în jurul căreia a gravitat întâlnirea de la Guadalajara, satul poeților care nu exista cu adevărat, ci era doar un brand.
ex-poezie, ex-umanitate, ex-balansări și ex-contrabalansări?
Molimele, fie că au atacat, atacă și vor ataca fibra morală sau pe cea genetică a umanității, sunt un tribut adus nesăbuirii de a ne fi autodecernat titlul de fruntașă a speciilor? Sau o stare de fapt în fața căreia nu putem decât să ne înclinăm, să îngenunchem și să tăcem mâlc? Avem posibilitatea ca, întorcând capul peste umăr, să încetinim naturalizarea anomaliilor? Sau ne-am ratat definitiv șansa de a para nervurile (sociale, psihice, statale) care ne-au asediat, invadat și distrus ex-normalitatea? Poezia e cea care face mai suportabile deceniile în care lumea e astmatică și refuză cu vehemență să-și poarte masca cu oxigen. Sistând fragilitatea și supralicitând realul, nu-l ajutăm să triumfe, ci să-și piardă ideile, identitatea, devenind pradă a unei demagogii internalizate. Intervențiile substanțiale asupra mersului lumii, intervenții cărora autoarea s-a dedicat total la începutul anilor ’90, au în spate pericolul de a pierde conexiunea cu sinele, cu ceea ce contează, astfel încât să fie ținută la distanță anarhia acolo unde unicul cetățean e totodată cel care emite pașaportul.
(*Alina Vițel, redactor-șef adjunct Alecart, este elevă în clasa a XII-a, filo, la Colegiul Național Iași. Anul trecut a obținut Premiul al III-lea la Concursul Național „Rețeaua Literară”- secțiunea poezie, și a fost invitată ca jurnalist cultural la Festivalul Internațional „Poezia e la Bistrița”.)
