Sistemul era, mai simplu spus, o înțelegere. Un pact general între cei puternici. Un cod format din reguli și cuvinte care nu însemnau nimic sau puteau însemna totul, dar care de fapt se puteau traduce printr-un singur cuvânt: putere. Sistemul era puterea. Puterea oamenilor de a-și dori să le fie mai bine.
Romanul lui Cristian Fulaș e asemenea unei lovituri bine plasate care te lasă knock-out. Când în sfârșit începi să răsufli din nou, ai senzația că tocmai ai ieșit din adâncuri mocirloase și că nu poți scăpa de izul de putrefacție. Că ești urmărit în continuare de spectrele acestor noi specii de răpitori feroce și autosuficienți, adaptați perfect lumii în care trăim, în al căror cod genetic pulsează instinctul atavic al parvenirii devenit vizibil în cele mai pure forme ale sale. Specii e romanul răului absolut și al formelor lui de manifestare. Al răului pur și simplu, cangrenă care înflorește și se hrănește din propria substanță. Al unui rău care cucerește teritoriu după teritoriu. Rău deopotrivă al societății, al clasei politice și al individului ce îl poartă în sine și se lasă mânat de el fără a avea vreun moment conștiința că ceea ce face e altceva decât o suită de acțiuni puse în slujba sa. În slujba binelui personal. Ca și cum nimeni altcineva n-ar fi existat, ca și cum toți oamenii n-ar fi altceva decât obișnuitele obiecte lipsite de rațiune, manevrabile. Obiecte stranii, specii lipsite de inteligență, dar dotate cu voința instinctivă de a fi puternice. De a-i domina pe ceilalți doar de dragul puterii, fără alt scop anume.
Curajos, hipnotic, dur până foarte aproape de limită, amestec de șarjă și de cinism care accentuează realismul, nu îl deconstruiește, nefăcând niciun fel de concesii, Specii e un construct perfect articulat, în care structura narativă, secvențialitatea și contrapunctul, perfecta tăietură a cadrelor și capacitatea de a reda din câteva linii atât psihologia personajelor și mecanismele care le pun în mișcare, cât și imaginea unei lumi în egală măsură putrede și strălucitoare, rapace și derizorii creează senzația de viață vie, adevărată, imposibil de stăvilit. Un amalgam de instincte și de acțiuni terifiante prin naturalețea cu care sufocă orice posibilitate de a fi altfel. Lucrat parcă în filigran, cu o osatură puternică și o tehnică desăvârșită, romanul oferă deopotrivă imaginea vieții în desfășurarea ei convulsivă și imaginea cadrului/ a formei care cuprinde perfect și reflectă această viață.
Putea să facă orice, lumea la a cărei construcție pusese umărul devenise un paradis pentru oameni ca el și șeful lui și toate miile de oameni din jurul lor, toți se îmbogățiseră și nimeni nu se atingea de un fir de păr din capul lor, ei erau oamenii de succes și ceilalți, toți ceilalți, munceau pentru ca lor să le meargă din ce în ce mai bine. Totul prin pumn și lege. Lumea ca pumn încleștat, gata să lovească, gata să facă orice pentru celălalt.
Cristian Fulaș scrie cartea lumii în care trăim, romanul zilelor noastre, al acelei părți din societate ce se întinde în noile cartiere rezidențiale ocupate de îmbogățiții peste noapte din afaceri cu statul și prin legături de tip mafiot, în trusturile de presă și în sediile partidelor, în corporații. E romanul ciocoilor noi deposedați de conștiință, viețuind împinși leneș sau agresiv doar de gândul propriei prosperități, al propriului interes. O uriașă familie de gangsteri cu chipuri îmbuibate de mulțumirea de sine, încordându-se doar când apare ceva neprevăzut pe terenul de joacă reprezentat de afaceri sau de familia în care un prințișor e îmbuibat cu hrană bio și redus la starea larvară de consola și de internetul care îi pun lumea la picioare. Născut să preia imperiul părinților, scutit de umilințele ascensiunii lor, exersând plăcerile pe marginea unei piscine, într-o toaletă sordidă, alături de alți prinți, supuși și ei poftelor și viciului, întru totul mulțumiți de ceea ce au, de ceea ce sunt. Fiii și fiicele părinților lor, un salt calitativ al speciei în direcția evacuării aproape totale a umanului. Bărbați și femei, indivizi în serie recunoscându-se unul pe celălalt, susținându-se, debarasându-se de tot ceea ce ar putea sta în calea unui viitor în care desfășurarea puterii și a dorințelor lor ar putea fi știrbită, indiferenți la orice mai puțin la plăcerea de a etala ceea ce au sau de a-și manifesta instinctul de a păstra și de a înmulți ce au acumulat. Făcând tot ce e necesar. Bani. Despre asta era jocul, asta jucau.
Să fii deștept între proști și să te ridici deasupra celorlalți deștepți, uite de ce. Nu pentru că ai mai avea vreodată nevoie de ceva, nu pentru că, din ce aveți tu și neamul tău, ați putea trăi 10, 20, 50 de vieți, până la sfârșitul lumii și mai încolo, ci pur și simplu pentru a fi deasupra celorlalți. Șmecher. Bazat.
În succesiunea de imagini halucinante, în acumularea de gesturi, de acțiuni e vizibil delirul trepidant al unei lumi în care totul este permis, totul posibil. A domina, a acapara, a se vinde pe nimic, a se acupla sunt instinctele urmărite în desfășurare pe parcursul a mai puțin de 24 de ore. Suficient pentru a aduce la un loc șefi de partide și oamenii aserviți lor, manipulatori și trepăduși din trusturile de presă, scriitori aspiranți transformați peste noapte în influenceri, afaceriști și pițipoance cu aere de mari doamne, intruziunea serviciilor, a statului paralel. O cloacă informă, dar perfect funcțională și recognoscibilă, canalii aflate pe diferite trepte ale puterii ca în cercurile infernului dantesc. Suficient pentru a recupera imaginea mai amplă a uriașei mascarade reprezentate de viața politică, a mecanismelor de îmbogățire peste noapte, a tunurilor care au transformat băieții deștepți în bărbați și mai deștepți, a conștiințelor scoase la mezat pentru o viață la început un pic mai bună, apoi din ce în ce mai bună. O viață un pic mai aproape de centrul puterii, un pic mai strălucitoare. Suficient pentru a înfățișa snobismul și infinita disponibilitate de a acționa a acestor oameni care nu au iluzii nici despre ei, nici despre cei de lângă ei, dar continuă să joace jocul, niciodată sătui de ceea ce pot obține, prinși în viața lor gregară, dar atât de vie în manifestări. Suficient pentru a lăsa spațiu de acumulare grotescului și instinctualității din spatele aerului autosuficient și al fericirii călduțe, dar și pentru a șterge orice iluzie. Șantaj. Tunuri de milioane de euro. Combinații. Răul dospind în gesturi cotidiene, răul fără început și fără sfârșit cartografiat cu o luciditate devastatoare.
Pentru că inima răului e rece ca gheața, inima răului e mai nepăsătoare ca o piatră, inima răului nu știe că exiști și în inima răului nu se întâmplă niciodată nimic, răul e în afara răului, își e exterior sieși, o lume într-o lume care niciodată nu a existat și niciodată nu va exista cu adevărat, iar acolo, în inima răului, Victor alegea să se comporte ca întotdeauna, așa cum învățase.
Un roman lipsit de complezență care taie în carne vie scoțând la suprafață o realitate cunoscută de toți, dar despre care nu se vorbește, fiindcă a vorbi despre ea înseamnă a recunoaște cangrena absolută a societății românești, cancerul care devorează totul, bolgia fără început și fără sfârșit. Zeul suprem al speciilor umane din romanul lui Cristian Fulaș nu e atât banul, cât puterea. Și întotdeauna există un mecanism mai atent calibrat, o rotiță mai sus, un rău mai mare. Care nivelează totul, autogenerându-se și multiplicându-se la infinit parcă. Nu Miron, politicianul plecat dintr-un colț de provincie și ajuns șef de partid, cu vanitatea lui de a schimba mersul țării și de a o îndepărta de cursul ei „european”, scos din joc în cele din urmă de intervenția serviciilor și trădat de toți acoliții și oamenii pe care i-a pus în poziții cheie e în centrul cărții lui Fulaș. Nici Victor, cu afacerile lui de miliarde de euro, îmbogățit ca urmare a spolierilor și a afacerilor cu statul, acționând în stil mafiot, visând la ziua când va deveni stăpân absolut peste cartierul de vile din nordul Bucureștiului, jucăria lui, cea care îi va confirma definitiv statutul și puterea, Victor bătând palma cu Theodor și renunțând să ridice un deget pentru cel care l-a făcut nănaș. Nici Robert, racolat de oamenii aceluiași Miron și mânuind pârghiile manipulării, plătind cohorte de ziariști gata să scrie orice după ce primesc plicul pregătit de fiecare dată când e nevoie sau când își văd rotunjit contul cu o sumă mai mare decât salariul lor lunar, Robert, tânjind după dragostea lui Ștefan, tânărul căruia i-a pus lumea literară la picioare și care îl șantajează uitând regulile jocului, încercând să păstreze și banii, și privilegiile, și pe Roxana, tânără femelă cu visurile ei erotice, conformismul clasei de mijloc în care a crescut, poftind și ea la o bucată de putere. Nici Corina, cu trupul ei princiar, bunul cel mai de preț care a făcut-o stăpână peste tot ceea ce are, cu joint-urile menite să-i dea iluzia fericirii absolute și escapadele amoroase pe lângă un puternic al zilei. Niciunul dintre ei nu e în centrul romanului lui Fulaș. Fiecare e doar o piesă în angrenajul uriaș al puterii. Care își schimbă chipurile, în care nu există propriu-zis tabere și opozanți, care se regenerează și scoate mereu la suprafață alte și alte figuri, fiecare la fel de impersonală, de sinistră, fiecare gata să ia locul altcuiva, să se dea la fund când e necesar, într-o zvârcolire haotică, frenetică, dar perfect funcțională menită să perpetueze putreziciunea absolută. Alte măști, aceeași piesă. O rostogolire fără început și fără sfârșit a voinței, a imposturii, a etalării averii, a adaptării la ceea ce mecanismul răului presupune.
Dușmanii nu erau nicidecum dușmani și prietenii nu erau nici pe departe atât de buni prieteni pe cât păreau, lucrurile erau amestecate și toți, absolut toți aveau aceleași scopuri și se învârteau în același cerc din care extrăgeau beneficii, bani, putere. O lume. O lume mică și nespus de mizerabilă, ai cărei membri își împărțeau o țară […].
Există cercuri ale puterii clar delimitate și fiecare își știe locul, conștient fiind că undeva există o mână mai lungă decât a lui, cineva care trebuie slujit sau cineva împotriva căruia poți să riști să te ridici pentru a-i lua locul. Cu toții cunosc care sunt pârghiile de care să se apuce, marotele pe care să le vehiculeze, cu toții exersează disprețul, indiferența, bonomia, părând de neatins. Focurile de armă neluate de nimeni în seamă pe fundalul artificiilor care ar trebui să reprezinte punctul culminant al petrecerii la care Victor merge alături de Corina după ce îl însoțește pe Miron la închisoare, etalare a fastului și orgie, sunt deopotrivă absurde și întru totul logice, răspuns la umilința și violența aplicate de el (Auzi, bă, crucea și-nchinarea mă-tii de șobolan cordit? Să pleci d-acilea, că nu-ș ce s-alege dă tine! Tu și toți ăștia, cărelu, că vă-ngrop la marginea bălții pă toți) asupra lui Gelu, șmecherul răsărit de niciunde care încearcă să se insinueze pe teritoriul controlat de celălalt. Înainte de a fi reglate conturile, confruntarea verbală dintre cei doi redă jocul de putere în care, indiferent de situație, nu lași celuilalt impresia de slăbiciune, căci ești terminat. Chiar și atunci când știi că ești deja terminat: Moșu, mai ești jupân? // Sunt și mă mai fac, marș în pula mea d-aici, i-a răspuns sec. // Bărbatul din fața lui și ceilalți care erau cu el au scos armele, le-au îndreptat spre el și au început să tragă. În zgomotul infernal al jocurilor de artificii care se apropiau de final, împușcăturile nu făceau nicio notă discordantă. Fațada vieților duse în lux, desfășurate în vile somptuoase, în mașini abia lansate pe piață, în biblioteci cu mii de volume rare, precum cea a lui Costin, vechiul nomenclaturist cu visul lui de a consemna istoria adevărată a anilor postcomuniști după ce a devenit eminența cenușie a câte unui partid politic jucând comedia democrației dâmbovițene, printre bijuterii cu diamante și ceasuri de lux făcute vizibile sub tăietura sobră a cămășii croite la comandă ascunde adevărata natură a acestor sclavi care se cred stăpâni ai puterii. Și ea e cel mai ușor vizibilă în limbaj. Întreaga agresivitate sau superficialitate irupe în tonul și în cuvintele lor. Desfășurarea de gânduri, de replici, revelarea mecanismelor interioare sunt în deplin acord cu natura lor gregară, instinctuală. Ei sunt ei înșiși și nu ezită să se arate așa cum sunt, jucând până la capăt jocul lumii în care au intrat.
Specii e o carte rară. Aproape fără corespondențe în literatura română. O carte care scurtcircuitează, o carte ca urma unui fier înroșit, coșmar și cea mai cruntă recuperare a unei bucăți de realitate. De o impecabilă virtuozitate tehnică, Specii e un pariu câștigat de Cristian Fulaș pe toate planurile. Și dacă în Ioșca prozatorul reușea să înfățișeze viața unor marginali și a unui spațiu sustras într-o anumită măsură timpului și istoriei, dar mai ales crea cel mai puternic roman al tăcerii izvoditoare de sens, tăcerea roditoare a lui Ioșca, aici limbajul devine el însuși „personaj”, revelatorul nuanțelor și straturilor de psihologie abisală peste care s-au suprapus celelalte straturi, ale adaptării și saltului presupus de lumea în care personajele au ajuns, pe care au acaparat-o sau care i-a creat. Specii e, așadar, și un excepțional roman al vocilor, în care cuvântul e subsumat spectacolului, grotesc și derizoriu, care se desfășoară între paginile lui. Limbajul ca reflexie a ceea ce ești, ca mijloc de manipulare, ca prelungire a unei realități.
Puse față în față, Ioșca și Specii par a veni din două lumi diferite. Par, pentru că în realitate în ambele este vizibilă forța unui mare prozator de a întemeia lumi solide, de a recupera viața, de a-i surprinde osatura și manifestările.
(*Nicoleta Munteanu, co-fondatoare, alături de Emil Munteanu, a Proiectului Alecart, profesoară MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)
