Impresii pe marginea unui spectacol teribil: 1984, în regia lui Claudiu Goga - TNI

Spectacolul 1984 este o reprezentare a unei lumi în care nu există adevăr, oamenii sunt lași și dispuși în orice moment de disperare să renunțe la dragoste pentru a le fi bine, dar și un avertisment mereu valabil ce ne îndeamnă să conștientizăm că acțiunile noastre pot deveni ireversibile.

Când Winston Smith a ieșit din locul unde fusese torturat, a făcut câțiva pași în fața scenei și ne-a întrebat pe noi, cei aflați în public „De ce nu vă ridicați?”, am simțit că am comis o trădare. L-am trădat pur și simplu prin ignoranța mea, am simțit că eu eram cel care îl tortura. Am înțeles că și în mine trăiește un O’Brian care dorește să îndepărteze orice ființă umană și să rămână singur, într-un sumbru egoism, să devoreze orice emoție doar pentru propria siguranță și plăcere, dar și un Winston și o Giulia ce încearcă să fugă de uniformizarea amenințătoare într-o lume în care nu există „neolimba”, Poliția gândirii sau Fratele cel Mare care să controleze oamenii inducându-le în memorie că ei sunt „cei morți”. Mai trist decât asta este doar lipsa curajului tuturor, a societății care acceptă un destin sortit apocalipsei, autoiluzionându-se că timpul vindecă și așteptând să vină de la sine o salvare.

Imaginea recurentă a mamei lui Winston care întinde rufele și se îndepărtează de fiul său e menită să redea spaima ca amintirile să nu fie distruse ca rezultat al societății în care omul trăiește. Încercarea Fratelui cel Mare de a relativiza adevărul are impact până și asupra relației părinte-copil, distruge orice încredere, anulează orice valoare (Parsons către Winston: „M-au prins când vorbeam în somn. Și știi cine m-a turnat, știi? Fiica mea… Sunt așa mândru de ea!”)

Spectacolul 1984 este o reprezentare a unei lumi în care nu există adevăr, oamenii sunt lași și dispuși în orice moment de disperare să renunțe la dragoste pentru a le fi bine, dar și un avertisment mereu valabil ce ne îndeamnă să conștientizăm că acțiunile noastre pot deveni ireversibile. (Nectarie Rusu)

Am fost impresionat de reprezentarea scenică a romanului 1984, scris de George Orwell, deoarece a surprins cu fidelitate evenimentele din carte. Deși citisem textul și știam ce urmează să se întâmple, spectacolul m-a marcat – transpunerea în imagini (extrem de puternice, tensionate) a unor scene a avut un impact mai mare decât atunci când le-am parcurs în singurătate.

Romanul prezintă o lume distopică, în care toate valorile sunt răsturnate: „Războiul este pace, libertatea este sclavie, ignoranța este putere” și toată lumea este controlată de Fratele cel Mare, uitând să mai gândească pe cont propriu. Pentru a-i manipula pe cei care nu erau complet supuși, s-a inventat „neolimba”, care avea ca scop eliminarea termenilor ce forțau gândirea să treacă dincolo de granițele stabilite de partid. Prin urmare, nimeni nu ar mai fi putut comite „dublu gândirea”, adică să gândească în afara a ceea ce fusese prestabilit de partid. De asemenea, dacă cineva se abătea de la codul impus, membrii Partidului Interior ordonau torturarea lui până renunța la valorile personale, depersonalizându-se.

O scenă care m-a impresionat a fost cea în care actorul care îl interpreta pe Winston a cerut publicului să se ridice, iar când a văzut că nu a reacționat nici un spectator, s-a dus singur la locul de tortură, gest care m-a făcut să mă simt vinovat că am luat parte la ororile lui O’Brian. (Dimitrie Panțiru)

Am rămas cu gândul că, oricât de puternică ar fi o organizație sau un partid, dincolo de sistemul totalitar în care gesturile sunt controlate și în care omul este redus la un pion lipsit de inițiativă, există ceva ce ne poate salva: conștiința.

Momentul în care Winston a trădat-o pe Giulia, în timp ce era torturat, dorindu-i ei durerea în locul său, mi-a schimbat complet perspectiva asupra iubirii celor doi. Cuvintele pe care le spui in situații limită sunt cele care conțin o parte din sufletul tău, ceea ce e adânc și profund adevărat. Sentimentul de „iubire” pe care îl împart adulții aici pare a veni din lipsa altor trăiri. Ei au înlocuit monotonia din viețile lor cu iubirea, deși nu știau ce presupune a iubi și a te sacrifica: „Cu cât ai mai mulți bărbați, cu atât te iubesc mai mult”.
Oamenii nu mai știu ce sunt emoțiile, nu știu că îi pot răni pe alții prin vorbe, ei știu doar de Fratele cel Mare și de rația de ciocolată primită zilnic. Deși dictatorul era un Dumnezeu pentru ei, în final, în clipele morții sau în situații limită, le pasă doar de propria persoană. Nimeni nu este imun, nimeni nu poate scăpa. (Francesca Farcaș)

Într-o lume în care fiecare mișcare și fiecare cuvânt sunt supravegheate, protagonistul se luptă să-și păstreze intimitatea și libertatea interioară. Chiar și dragostea dintre el și Giulia trebuie ascunsă, căci regimul interzice cu strictețe legăturile autentice. Mi-a rămas întipărit în minte momentul în care Winston înțelege cât de singur este. El nu reușește să ne facă să-i fim aproape – există distanța lașă între noi, care nu suntem în situația lui și el, cel care simte că e pe punctul de a-i fi frântă voința. Dezamăgirea îl împinge înapoi, resemnat, în camera de tortură, conștient de propria neputință. Această scenă arată cât de dificil este pentru un singur om să schimbe gândirea și convingerile celorlalți. Ea scoate în evidență fragilitatea noastră ca ființe umane, ușurința cu care putem fi manipulați și lașitatea de a ne opune autorității absolute. (Luca Ciobanu)

Spectacolul m-a impresionat și m-a pus pe gânduri, mai ales scena cu Syme Parsons, un bărbat „spălat pe creier”, vecin cu Winston, care nu mai gândea liber, deci, în termenii sistemului, nu mai avea „gânduri criminale”. El repetă aproape obsesiv că fiica sa a prins un agent, recunoscându-i încălțămintea, ajungând el însuși, tatăl ei, să fie denunțat de aceasta.

Am rămas cu gândul că, oricât de puternică ar fi o organizație sau un partid, dincolo de sistemul totalitar în care gesturile sunt controlate și în care omul este redus la un pion lipsit de inițiativă, există ceva ce ne poate salva: conștiința. (Matei Vuza)

Spectacolul 1984, jucat pe scena Teatrului Național Iași și regizat de Claudiu Goga, m-a impresionat prin mesajul său profund: totalitarismul a afectat viața a mii de oameni nevinovați. Decorul minimalist, atent organizat pentru a oferi actorilor posibilitatea de a schimba rapid și ușor modul în care se poziționează pe scenă, era pus în evidență de tonuri de lumină care variau în funcție de starea personajelor și de tensiunea care se creează între ele. Jocul actorilor a transmis permanent emoție.

M-a impresionat profund replica ,,Libertatea este sclavie!’’. Pe parcursul spectacolului s-a repetat fie pe proiectoare, fie de către membrii Partidului, dar ea a început să aibă cu adevărat sens abia în momentul în care Winston a ajuns în camera 101. (Sabina Brișan)

M-am gândit la cât de ușor poate fi pierdută libertatea și cât de ușor pot fi răsturnate concepte fundamentale, precum adevărul, atunci când există o putere absolută care controlează totul. Spectacolul a reușit să mă facă să mă întreb: Cât de departe suntem, cu adevărat, de această distopie?

Imaginea recurentă din amintirile lui Winston Smith despre mama care punea cearșafurile albe la uscat și cânta mi-a revelat care a fost, de fapt, mesajul pe care regizorul voia să-l transmită spectatorilor: pierderea umanității și nostalgia pentru lumea simplă și învăluită în căldură și grijă din trecut. E o amintire atât de simplă, de comună, dar ea amintește de viața de dinainte ca regimul totalitar să preia complet controlul; e una dintre puținele amintiri care evocă o lume normală – în contrast cu realitatea sumbră, terifiantă, în care protagonistul trăiește. Reluarea scenei reliefează importanța sa pentru Winston, subliniind cât de profund este afectat de pierderea familiei și a iubirii [Iubirea ne poate salva]. Mama reprezintă o legătură cu trecutul său emoțional și personal; acolo, lângă ea, e unicul loc neatins de boala Partidului, unde totul este ca înainte, unde relațiile interpersonale autentice – distruse între timp de dominația frăției – au încă putere să respire. Pentru Winston, amintirile sunt tot ceea ce-i rămâne: devin un act de rezistență în fața controlului total al Partidului asupra adevărului și a trecutului prin care încearcă să-și protejeze cioburile de memorie pentru a nu deveni complet deposedat de propria identitate. Semn al umanității pierdute, al dorului pentru viața autentică de altădată și al rezistenței prin memorie, amintirile reprezintă un refugiu mental și o ancoră în încercarea de a păstra umanitatea vie. (Claudia Chiriac)

Când Winston este dus în camera de tortură de către O’Brian, acesta îi pune o întrebare aparent banală: „Cât fac doi plus doi?”. Winston răspunde nedumerit că doi plus doi fac patru, moment în care O’Brian îl întreabă dacă răspunsul său s-ar schimba în cazul în care Partidul ar spune că doi plus doi fac cinci. Winston rămâne la răspunsul inițial, iar O’Brian îl pedepsește cu electroșocuri de fiecare dată când răspunsul nu este pe placul său. Această scenă arată nu doar absurdul situației, ci și cât de greu este pentru un om cu mintea sănătoasă să își schimbe total modul de gândire și să îl onoreze pe Fratele cel Mare, cât de departe trebuie să meargă Partidul pentru a impune non gândirea. Deși în final Winston cedează presiunii imense care este pusă asupra sa, am înțeles că gândirea liberă este foarte puternică și greu de supus, indiferent de situație și de măsurile luate. (Ștefan Tănase)

Spectacolul 1984 propune o imagine intensă și tulburător de actuală asupra realității. Adaptarea romanului lui George Orwell a reușit să aducă pe scenă cu o intensitate copleșitoare o lume controlată sau, mai bine zis, un regim totalitar inuman. În mijlocul unui univers întunecat, unde controlul absolut este regula, scena care mi-a rămas în minte este atunci când Winston Smith este confruntat cu cel mai mare coșmar al său, în camera 101. Lumina rece și sunetele stridente au amplificat oroarea, iar actorul care îl interpretează pe Winston a reușit să transmită o frică aproape copleșitoare, care m-a făcut să rămân nemișcat. Replica „Doi plus doi fac cinci” m-a lovit puternic, scoțând în evidență manipularea realității și controlul mental impus de regimul totalitar. Când Winston se află în camera de tortură, am observat cum Partidul încearcă să distrugă complet orice urmă de gândire independentă, forțându-l să accepte adevăruri false. Am înțeles cât de periculos poate deveni un sistem care își subjugă cetățenii nu doar prin forța fizică, ci și prin controlul gândurilor și al percepției lor asupra adevărului. M-am gândit la cât de ușor poate fi pierdută libertatea și cât de ușor pot fi răsturnate concepte fundamentale, precum adevărul, atunci când există o putere absolută care controlează totul. Spectacolul a reușit să mă facă să mă întreb: Cât de departe suntem, cu adevărat, de această distopie? (Gabriel Zaharia)

Am rămas uimit de asemănările pe care le-am observat între lumea conturată pe scenă și realitatea în care trăim, unde tehnologia se află în continuă dezvoltare, unde valorile se schimbă de la o generație la alta și par a-și pierde consistența.

Adaptarea romanului 1984 de George Orwell mi-a lăsat o impresie adâncă și m-a făcut să meditez asupra societății în care trăim. Deși cartea a fost publicată în anul 1948, continuă să fie extrem de actuală. Exploatând teme grele precum trădarea sau manipularea în masă, spectacolul ne ține cu sufletul la gură. Conturarea unei societăți controlate de un așa zis „Frate mai Mare”, în care toate mișcările îți sunt urmărite și unde nu ai voie nici măcar să gândești pe cont propriu, mi-a creat un fior pe șira spinării. Am rămas uimit de asemănările pe care le-am observat între lumea conturată pe scenă și realitatea în care trăim, unde tehnologia se află în continuă dezvoltare, unde valorile se schimbă de la o generație la alta și par a-și pierde consistența. (Andrei Burtea)

1984 te transpune într-o lume rece, unde regimul totalitar controlează viața tuturor. Nicio iluzie nu îți este permisă în timpul și după spectacol, acesta punând în evidență că un singur om, o singură gândire diferită, care încearcă să rămână liberă, nu poate înfrunta un întreg partid. Prin povestea de viață a lui Winston observăm cât de vulnerabili suntem în fața fricilor și a iubirii, fiind oricând pe punctul de a trăda și cea mai dragă persoană pentru a ne salva pe noi înșine. Adevărul în romanul lui Orwell – și în spectacolul lui Claudiu Goga – este rescris, revizuit, devenind o uriașă minciună în plasa căreia toți sunt prinși. Zbaterea lui Winston este o încercare de a se salva, de a oferi o speranță, însă în lumea din 1984 nicio ieșire nu mai este posibilă. (Ioana Rusu)

Zâmbetul lui Winston Smith de la finalul spectacolului a marcat scena pe care o consider cea mai expresivă. Partidul nu l-a omorât pe Winston, pentru că anihilarea și reducerea la tăcere ar fi trădat slăbiciune. În schimb, partidul l-a „vindecat”. Prin durere și teroare continuă i-a distrus raționamentul și convingerile, obligându-l să se conformeze. („Conformarea înseamnă să nu fie nevoie să gândești”). Winston se întoarce la viața sa, fără a mai comite Crimă-Gândire, ne zâmbește și ne privește cu ochi goi, cu gânduri de iubire și admirație pentru Fratele cel Mare și Partid. Se uită înspre noi ca și cum am fi tovarășii lui, șobolani prinși în aceeași cursă ca el.

Ultima scenă se petrece în viitor (o sută de ani de la întâmplările ce îl au ca personaj principal pe Winston Smith, după ce se presupune că Partidul a căzut): o femeie urmărește „povestea” lui Winston, citindu-i jurnalul. Ea se întreabă/ ne întreabă pe un ton isteric de unde știm că Partidul a căzut. Dacă el încă ne controlează și vrea să credem că nu mai există? Devenim din nou complici ai incertitudinii din gândul personajelor. Întrebarea femeii are încă ecou în mintea mea, fiind subiectul de discuție ce a succedat vizionarea spectacolului de teatru.

Putem oferi răspuns la întrebare cu ușurință, căci jurnalul unei persoane vaporizate nu ar fi putut să ajungă în mâinile oamenilor. Personajele nu aveau un reper temporal conectat la căderea Partidului și țineau în mâini jurnalul unui om, fie el ficțional sau real, care explică în detaliu mijloacele de manipulare ale Partidului și tortura la care a fost supus pentru că se împotrivea acestuia.

Erau oare atât de naivi, încât să creadă că au scăpat de Fratele cel Mare sau ochii disperați cu care ne fixau erau reflexia privirilor noastre? (Ioana Popa)

Rămânem oameni fiindcă gândim, nu pentru că existăm, iar dacă asta ne este luat, umanitatea noastră va fi pierdută. Winston încearcă să reziste. Nu reușește. Probabil cel mai dificil lucru este să continui să lupți atunci când totul e împotriva ta.

1984 este un spectacol aproape descurajant, deși romanul lui Orwell a fost considerat mult timp o distopie. În el plonjăm într-o lume lipsită de libertate și de emoții. O lume în care scopul vieții este de a-l sluji pe Fratele cel Mare. Statul, adică oamenii care conduc lumea, supraveghează fiecare aspect al vieții fiecăruia, vă puteți imagina asta? Orice om ar lua-o razna. Fie s-ar fi alăturat celorlalți, ca o oaie turmei, dusă orbește pe drumul pierzaniei, fie ar fi devenit „nebun”. Acestea erau singurele alegeri ale oamenilor, ale lui Winston însuși.

Adevărul este distorsionat astfel încât să triumfe regimul totalitar. „Neolimba” e instrumentul de constrângere, o limbă nefirească, incapabilă să se dezvolte, să exprime nuanțe, transformându-se treptat în simplu șuierat. Partidul folosește limba aceasta neverosimilă în beneficiul său, distrugând orice oportunitate de gândire liberă, adevărată. O folosește ca armă împotriva celor care s-au transformat în lași ce nu aleg să lupte, să se răzvrătească.

„Dublu gândirea” e conceptul care permite existența minciunii. Winston, care lucrează la Ministerul Adevărului, este surprins într-una dintre scene cum rade existența unui om din documente. Îi anulează definitiv existență… Meseria lui Winston îl silește să ia singurul lucru care le-a rămas oamenilor: dovada existenței lor – cu tot ce înseamnă asta: înfățișare, fapte, gânduri. Romanul, alături de spectacol, este un avertisment despre cum ar putea arăta lumea dacă renunțăm la libertate și acceptăm să ne lăsăm controlați. Rămânem oameni fiindcă gândim, nu pentru că existăm, iar dacă asta ne este luat, umanitatea noastră va fi pierdută. Winston încearcă să reziste. Nu reușește. Probabil cel mai dificil lucru este să continui să lupți atunci când totul e împotriva ta. (Iustin Buga-Parfene)

O secvență care m-a impresionat este chiar întrebarea adresată la finalul spectacolului: „Și dacă partidul nu a dispărut?”. Ea te face sa îți dai seama că, de fapt, nimic nu este sigur în lumea în care trăim.
Spectacolul ne prezintă un sistem politic care anulează ființa umană, redusă la tăcere și obediență. Manipularea e totală, fără breșe, iar acolo unde nu funcționează, e înlocuită cu tortura. „Cine controlează trecutul controlează si viitorul”. (Andrei Popa)

Claudiu Goga reînvie într-un mod tulburător atmosfera terifiantă și absurdă din romanul lui George Orwell, surprinzând esența universului totalitar. Unul dintre momentele semnificative este scena în care Winston Smith este confruntat cu dilema imposibilă impusă de Partidul condus de Fratele cel Mare. După ce este prins, Winston este supus unei torturi psihice intense, în care O’Brien, simbol al puterii absolute, îl întreabă din nou și din nou: „Cât fac doi plus doi?”. Răspunsul lui – patru – este considerat o eroare gravă, iar pedeapsa nu întârzie să apară. Cu fiecare reacție, scena devine mai apăsătoare, iar spectatorii sunt forțați să reflecteze asupra propriei libertăți de gândire. Tortura nu este doar fizică, ci și mentală: înfrângerea lui Winston este, în esență, o demonstrație a fragilității umane în fața unei puteri ce poate remodela realitatea chiar și în mintea celor mai lucizi. În final, când Winston, deja „vindecat” de Partid, arată un zâmbet slab, resemnat, publicul nu poate să nu simtă că ceea ce s-a înfăptuit nu este doar distrugerea unui om, ci transformarea acestuia într-un instrument al puterii. O stare de alienare profundă străbate întreaga scenă. Zâmbetul său nu este doar semnul supunerii, ci și al triumfului sistemului asupra voinței individuale. Întoarcerea lui Winston la „normalitatea” impusă de Partid este o victorie dureroasă a totalitarismului, care nu doar că distruge opoziția, dar o integrează în mod natural în structurile sale.

Într-o ultimă scenă, perspectiva unei femei care citește jurnalul lui Winston ridică o întrebare tulburătoare: „De unde știm că Partidul a căzut?”. Această întrebare rezonează adânc în fiecare dintre noi, întrucât ne invită să reflectăm asupra riscului constant de a trăi sub iluzia că suntem liberi. Suntem oare capabili să ieșim din capcana unei manipulări subtile, constante? Sau nu cumva, asemenea personajelor din spectacol, devenim complici ai unui sistem pe care nici măcar nu îl mai recunoaștem? Efectul dramatic al acestei întrebări reverberează mult după încheierea spectacolului, lăsându-ne cu o neliniște profundă asupra propriilor limite ale libertății. (Teodora Zlăvog)

Înainte să merg la acest spectacol nu am avut un interes deosebit față de istoria comunismului și nu cred că eram în măsură să-mi spun părerea doar din poveștile auzite. Dramatizarea romanului 1984, de George Orwell, mi-a oferit cea mai realistă perspectivă la care am avut acces până acum: un spațiu claustrofob, o permanentă urmărire a mișcărilor tuturor, o viață robotizată din care orice emoție autentică este evacuată. Toate acestea m-au făcut să realizez cât de mult poate dezumaniza un asemenea regim, creând o falsă luptă pentru putere din care nu va ieși niciunul câștigat. (Maria Abalașei)

Reprezentarea scenică a romanului 1984 mi s-a părut un amestec perfect dozat între mișcare scenică, imagine și sunet. Actorii, prin talentul lor, au transmis o permanentă tensiune și sentimentul autenticității. Spectacolul surprinde o realitate complet diferită de cea pe care o cunoaștem, în care orice poate deveni greșit dacă Partidul consideră astfel; din dicționar se elimină cuvinte ca „libertate” sau „rațiune”, iar toți devin pur și simplu subordonați. Pentru un timp, Winston si Julia trăiesc într-o lume doar a lor, protejați de sentimentul de iubire și de decizia de a acționa împotriva Partidului. Un moment care m-a șocat a fost replica disperată a lui Winston în timpul torturii („Nu-mi puteți face mie una ca asta, faceți-o Juliei! Juliei, nu mie, vă implor”), Smith ajungând să o trădeze pe cea pe care o iubește în schimbul propriei siguranțe. (Toma-Cristian Dumitriu)