Pietrișul zgrunțuros răsuna sub pașii domoli purtați de neliniște. Gustul sărat al transpirației ce îmi cădea din părul lung, ciufulit, izbea gândurile ce păreau a fi supte într-o goliciune nefirească chiar și pentru o zi toridă de vară. Îmi simțeam pupila contractându-se până la epuizare, împunsă de câte o rază de soare și în urechi țiuiau doar propriii pași sfârâind de oboseală. Înaintam și contururile din jur se pierdeau în cugetările mele, printre copaci ce își căutau mândria dintr-o zi mai verde și, din când în când, un sunet de motor ce se estompa repede îmi aducea în minte câte un ritm de baladă rock fredonat cu altă ocazie.
M-am hotărât să măresc pasul. Tricoul mi se lipise deja de piele, iar pantalonii începeau să mă strângă, provocându-mi un vârtej de amintiri, nu toate plăcute. Murmuram versuri ce ritmau cu sunetul sângelui pulsând sub pielea atinsă de razele albe, încercând să mă eliberez de îngrijorarea care se ciocnea tot mai puternic de coșul pieptului. Refuzam să las să se înfiripeze imaginea unei sticle de apă, care urca din mine, iar gustul sec, de transpirație și de lemn ars a ajuns nu doar să mă irite, ci să mă enerveze de-a dreptul. Nu într-atât de tare însă încât, scrâșnind din dinți, să nu îmi continui urcușul cu speranța că cei trei kilometri de deal erau spre sfârșite.
Cu privirea îndreptată spre pâlcurile de iarbă, cu părul umed și ceafa fierbinte, îmi aud numele răsunând din fiecare bucată de pământ, fragmente ce aveau să se alinieze, prea târziu însă pentru a prevesti inevitabilul. Tot acel pământ înfiorat de o putere divină, un întreg ce mă obliga să-mi mișc în continuare trupul ca sub imperativul unei porunci din altă lume, murmura în jurul meu un ciudat descântec. Simt că amețesc. Nu îndeajuns de tare să mă prăbușesc și să uit de toate. Un val fierbinte mă cuprinde tot mai strâns în îmbrățișarea lui și îmi aud pentru a doua oară numele, la fel de intens rostit ca prima dată. Ridic privirea. Era călugărul Paisie care mă aștepta la intrarea în mănăstire. Un bărbat scund, bine făcut, cu o barbă lătăreață, mult prea lungă pentru a mai da impresia de firesc, o barbă ce îi acoperea, împreună cu sutana neagră, întregul chip de pe care luceau două puncte maronii, pline de încredere și de o liniște adâncă. Buzele, mai degrabă cenușii decât palide, se pierdeau în conturul vorbelor. Sprâncenele groase nu lăsau loc genelor și fruntea tinerească, fără riduri accentuate, era cuprinsă de un păienjeniș de gânduri ca vorbele Scripturii ce se cereau înțelese. Calmul din voce și liniștea emanată de prezența lui m-au făcut să mă sfiesc pentru o clipă. Ce caut eu aici? Apoi, silueta fantomatică, învăluită în stofa neagră ce fâlfâie în curentul dintre zidurile groase ale mănăstirii, îmi face semn să o urmez. Îl văd ridicând o cheie grea, mai mare decât lungimea brațului său, și deschizând poarta interioară grea, din fier.
Odată intrat, m-am aplecat sub privirile icoanelor ce-mi atingeau parcă direct și sfredelitor înăuntrul, se lipeau de mine, din ce în ce mai multe, mai dense, mai vii. Mai fusesem și altădată în mănăstire, dar atunci, poate din cauza prezenței și gălăgiei oamenilor, nu remarcasem imensitatea spațiului ce mă înconjura. Un naos larg, ferestrele înguste în care se spărgea lumina, cupola imensă care se rotea parcă în jurul Mântuitorului. Ridic curajos privirea și întâlnesc cealaltă privire, cea din înalt, calmă, tăcută, liniștitoare. În jurul meu se întindea o tăcere nelumească, spunând o altfel de poveste. Aruncând un ochi pe picturile ce se aliniau cuminți de-a dreapta și de-a stânga, aveam impresia că aud murmurul sutelor de mii de pași ce trecuseră de-a lungul timpului de zidul colțuros de piatră pentru a ajunge aici și a-și găsi liniștea.
Care-ți sunt păcatele, fiule? Călugărul mă readuce în realitatea nevoii de a-mi asuma propriile greșeli. Mă gândeam la acele multe minciuni pe care buzele mele le rostiseră prea des, la acele cuvinte de pripas, la absența constantă a rugăciunii din viața mea, dar nimic nu mă frământa mai tare decât gândul de a mă pierde, de a nu avea o direcție, un scop. Nu îmi mai simțeam vorbele ieșind pe gură, iar auzul parcă mi se înfundase. Călugărul asculta atent, tăcut, aidoma unei reflexii a propriilor gânduri. Nu a vorbit prea mult. Un scurt Doamne ajută! rostit de mine la sfârșit și întâlnirea noastră a ajuns la final. Am regăsit lumina soarelui vibrând în jur cu aceeași forță și pe tot drumul spre casă am fost însoțit de aceleași gânduri despre viața mea lipsită de sens. Strigăte bine ascunse în realitatea ființei mele. Picioarele urmau cursul întortocheat al gândurilor, coborând tot mai repede dealul ce mă aducea din nou în lume. Se izbeau puternic unul de altul ca într-o cursă nebună de Formula 1 în care nu putea exista niciun învingător. Un curent îmi săgeta picioarele, pornind dinspre degetele ținute strâns de adidașii verzi și risipindu-se rapid în tot corpul. Discuțiile lungi cu părinții. Mă iubesc, fără îndoială, dar trăiesc într-o perpetuă neîncredere în mine care cu timpul a ajuns să mi se prindă de suflet, să se cuibărească acolo tăcut. Un cancer pe care nu-l bănuiești până când încleștarea lui nu devine cumplită. O îmbrățișare a morții. Și frica de Dumnezeu acutizată de umbra păcatului. Durere și străfulgerări de plăcere.
Zilele treceau acompaniate de forfota unei neliniști ce se transforma repede în disperare și care mă obliga să pornesc pe străzi în căutarea unei soluții miraculoase, dar încă nedescoperite. Mă simțeam inutil mie și celorlalți, nu puteam să mă rup de mine, cel de până acum. Îmi vedeam dimineața părinții plecând la muncă, seara întorcându-se obosiți, zi de zi aceleași plecări și veniri și începea să-mi fie rușine de voioșia mea stearpă, de delăsarea mea. Mă gândeam tot mai des la cele câteva cuvinte rostite de călugăr, porunca a șasea: Să nu furi! Cel mai comun păcat, cel pe care îl săvârșisem în nenumărate momente. Călugărul spunea că atunci când minți furi adevărul cuiva, când desconsideri, furi șansa la apreciere a unui om și lista continua. Cuvintele băteau ritmic în capul meu acompaniind tobele din melodiile rock pe care le ascultam. Mă simțeam deopotrivă furat și hoț.
Într-o zi m-am urcat în metrou și, învăluit în vacarmul cotidian, am încercat altceva. Aerul condiționat îmi gâdila urechile în dezacord cu muzica proastă ce se auzea din căștile tipului de lângă mine. O mulțime de bărbați cu cravată, în costume elegante, cu serviete burdușite de documente, tineri guralivi, țipând unii la alții din capete diferite ale vagonului, femei vorbind cu neamurile la telefon ca și cum ar fi fost precupețe, copii mici care urlau pe mai multe voci, probabil treziți de vuietul din jur. O lume pestriță, obligată pentru un timp să se întâlnească și să respire același aer, apoi văzându-și fiecare de ale ei. Zidurile blocurilor se adunau unele în altele, pierdute în umbra unor clădiri și mai mari, toate fugind pe geamul aburit de respirațiile sacadate. În subteran, jocuri de lumină pâlpâiau intermitent la fiecare câteva zeci de secunde. Simțeam că mă cuprinde o durere de cap și urmăream amețit literele care se scurgeau pe panoul galben din fața mea, anunțând următoarea oprire.
Am coborât în îmbulzeala de bătrâni și de tineri, de cerșetori cu priviri pline de speranță, de buzunare acoperite cu dosul palmei și de genți ținute strâns, convulsiv. Ajunsesem. Lumina soarelui, calmă și firească, curată încă, se scurgea ca înghețata topită. La doar câteva străzi distanță era cabinetul psihologului pe care îl contactasem cu o zi în urmă, pe plăcuța neagră scria doar Doctor Cosmin Ița. Un birou larg, în care plutea un vag iz de scorțișoară și o domnișoară la vreo douăzeci de ani, machiată strident, într-o pereche de pantaloni mulați, purtând tocuri înalte, ascuțite m-au întâmpinat. Fata slăbuță îmi aduce un pahar de apă și mă anunță că întâlnirea va începe în câteva momente. Un bărbat înalt, într-un costum Armani, cu păr rar și maxilarul pronunțat, afișând un zâmbet mai mult șmecheresc decât relaxat, mă invită să iau loc. Am inspectat apoi rapid spațiul compartimentat cu mult bun gust, scaunele de catifea neagră, albul draperiilor și biblioteca cu două etaje din spatele biroului de lemn masiv. O voce liniștită, cu inflexiuni ferme, îmi vorbește despre crizele adolescentine, punându-mi probabil o etichetă după primele cuvinte rostite de mine, înainte de a mă lăsa să vorbesc prea mult. Nu sunt un caz, nu sunt un pacient, sunt un client pentru o singură ședință. Țipete, lacrimi de frustrare pierzându-se în gulerele hainelor, ochi umezi ce nu spun nimic și disperare. Acum nu puteam plânge. Aș fi vrut să o fac pentru că astfel ar fi părut mai adevărat tot ceea ce urma să spun. Același fior rece, un tremur indecis îmi îngreunează corpul timp de câteva secunde. Gust amar de fum de țigară, savoarea unui pahar băut pe ascuns în bucătărie, mâna grea a unui amic pe spatele meu, ușa trântită cu furie. Seri râncede, jocuri de noroc, nopți pierdute în compania unor oameni dubioși, note mici, absențe inutile, iubire toxică. După nu mai mult de o oră, aceeași domnișoară deschide discret ușa și anunță că în hol așteaptă un alt bărbat. Întâlnirea se încheie cu un Ai grijă de tine rostit moale, de data aceasta fără inflexiuni. Afară, mă întâmpină aceiași oameni, aceleași claxoane, același miros de transpirație revărsându-se în atmosfera zilei lungi de vară.
Gândindu-mă la ritmul vagonului de metrou și la mirosul acru și stătut de om, o iau la pas înspre casă. Discuția cu psihologul a fost o coregrafie bine articulată, revigorantă, chiar dacă nu a adus nimic nou în relația mea cu mine. Probabil pentru el eram doar un alt adolescent debusolat și plin de griji pe care el le considera mai mult sau mai puțin relevante, dar pe care trebuia să-l liniștească pentru un timp. Până la următoarea ședință de exemplu, dacă va fi dorită și programată. Sărind peste bordură și aterizând pe trotuarul ce gemea sub pașii a zeci de persoane, ascultând urletul claxoanelor plictisite acompaniate de limbajul colorat al șoferilor deranjați de neatenția celorlalți, niciodată a lor, îmi pierd privirea pe fațada unei clădiri al cărei contur se desprindea mai puțin cenușiu pe fundalul urban monoton. Am recunoscut biblioteca. De mult nu mai citisem ceva și, ațâțat de entuziasmul unui timp petrecut altfel decât în vecinătatea propriilor gânduri, decid să traversez și să intru. Urc scările două câte două, mă opresc pentru o clipă să-mi trag sufletul, apoi pătrund pe ușa întredeschisă a unei săli de lectură. O liniște deplină plutește printre siluetele aplecate ale câtorva oameni rupți complet de lumea nebună de afară. Nu aveam permis, așa că mă furișez printre rafturile ce dispăreau unul în umbra celuilalt. În minte îmi apare silueta fantomatică a călugărului, ochii lui blânzi, cheia rotindu-se greoi în ușă. Nu știam exact ce caut, dar mă simțeam bine în liniștea spațiului în care cotoarele groase stăteau cuminți în așteptare. Îmi era bine. Ca și cum, după mult timp, aveam lucrurile sub control. Era o senzație plăcută.
Apoi simt brusc furnicături între degetele de la picioare, o vibrație ce se ridică intens din coșul pieptului, o avalanșă de culori care mă fac să amețesc. În fața mea, în capătul aflat în penumbră, câteva șuvițe obosite desprinse dintr-o coadă blond-șatenă, un trup zvelt aplecat peste o carte. Simt impulsul de a mă apropia, de a-i vorbi, de a-i descoperi chipul, de a-i descifra taina pe care o presimțeam în silueta dulce din fața mea. Nu puteam însă să rup liniștea acelor momente, perfecțiunea ce se dezvăluia privirii mele brusc sălbăticite, brusc înfiorate, brusc învinse. Bătăi de inimă, o simfonie de voci urcând dens, o fată frumoasă, cu părul șaten, lung și moale, citind aplecată peste o carte.
Pentru prima dată după mult timp trăiesc. Amintirea unor versuri pătrunde de undeva de departe, o spovedanie ce nu se va rosti nicicând, dar îndreptându-se către ea, către ființa căreia-i ține tovărășie o carte, pentru a deschide o cale bătătorită de atâția alții înainte, dar complet nouă pentru mine, tânărul năuc și stângaci care sunt: Femeia mea frumoasă ca scriptura, / Nu-ți cer nici coapsele, nici sânii și nici gura, / Ci sufletul răscopt ca o căpșună / Cu mirosu-nțelept și carnea bună. Privirea mea o învăluie din nou și liniștea pogoară peste mine. Mă retrag și cobor în fugă scările, pierzându-mă încă o dată în vârtejul orașului. În suflet păstrez imaginea ei și știu că mâine voi reveni. Pentru ea și pentru frumusețea pe care tocmai am descoperit-o. Pentru frumusețea care m-a luat de mână într-o bibliotecă, într-o zi toridă de vară. Pentru mine.
*Horia-David Munteanu, elev în clasa a X-a la colegiul Național Iași, a obținut Premiul I la faza națională a Concursului „Tinere Condeie” -2019, Marele premiu la Festivalul Național „Rezonanțe Udiștene”(secțiunea proză) – 2019, Mențiune la Concursul Național „Rețeaua literară” (secțiunea proză) -2020, a publicat proză în revistele „Bucovina literară”- Suceava, „Mișcarea literară”- Bistrița, „Alecart” și pe platforma culturală „O mie de semne”.
Picturi de Ioniță Benea
