Sputnik în grădină sau dispersarea luminii la nivelul percepției

Laureată a premiului Tânărul poet al anului 2014 pentru volumul nordul e o stare de spirit, Gabi Eftimie revine de această dată la editura OMG (2020) cu volumul Sputnik în grădină care atașează un conținut vizual „playlist-ului” de poeme, ilustrând de fiecare dată un cadru natural care o sustrage din propria realitate, lăsând loc acelui vid „(ne)aprins”, stării lipsite de materialitatea unor gesturi mecanizate într-un câmp digital.

Efectul impersonal generat de reconectarea cu realitatea autentică prin intermediul naturii este vizibil încă de la începutul cărții: o musculiță înoată în ceașca mea de cafea./Bondaru-i șocat, după ce a intrat la mine pe verandă. Energia esențială care inundă acest decor ce recuperează realul și reevaluează dimensiunea armoniei cosmice (identificată ca o stare de grație a copilăriei) asigură funcționalitatea & consubstanțializarea binomului om-natură.

Integrarea în ritmurile naturii monitorizează simultan compatibilitatea cu un mediu criogenic, căruia eul poetic încă îi aparține. Mă prefac că sînt turist în propriul meu oraș și merg până la ultima stație./[..]Părul electrizat s-a întins în direcția de mers/[…]Mă las în voia stimulilor. Meditație ghidată. Imboldul la nivel senzorial fortifică iluzia unui aparent echilibru interior, deși rămâne incertitudinea unei eventuale reiterări într-un sistem deficitar de emoții și de conținut, care bombardează cotidianul absurd și în care mediul înconjurător vine ca o completare: Oare cînd am început să arătăm așa de aiurea la lumina naturală?/Oare de cînd nu mai facem parte din specia umană?. Sub impulsul dezvoltării urbane perceptibil, apare și o formă de pledoarie pentru ocrotirea naturalului (și, implicit, a naturaleții), reconfigurând un spațiu în care predispoziția unei reunificări ar putea fi validă. Un hidrobuz verde, iluminat răsare din/ întunericul care se lasă.

am probleme cu coerența/ cireșul pufos tronează în mijlocul curții și asta/ mai deplasează un strat/ n-am observat că strîngeam din dinți,/ că aveam/ fălcile încleștate

Răceala lucrurilor din jur e atît de exactă, atît/ de nemiloasă, încît simt că atunci cînd mă/ sustrag din peisaj,/ o să las un mulaj în aer, un gol în formă/ umană.

Obscuritatea care cuprinde existența este parțial diminuată de refugierea constantă într-o dimensiune metafizică, prin care se stimulează atât la nivel macro (în poemul mingle cu entități: Plutim ca puful de păpădie. De aici nu vedeam galaxia-casă, doar un/ mănunchi de galaxii, cât și la nivel micro, în microfenomene observate acasă: lingurița învîrte lichidul în ceașcă/ laptele din ceai urcă la suprafață și formează/ norișorul/ pe care-l așteptam cu nerăbdare) fluiditatea unei experiențe verosimile, care se construiește mai degrabă ca o extensie a unei realități banale, cu o altă intimitate și un sine ce se remodelează atât vizionar, cât și raportat la propriul corp și trepidează sub incidența naturii, revizuind într-o ultimă instanță și conținutul atmosferei: Spun lucruri în fiecare zi și cînd vorbesc, gura/ mea încălzește aerul, părul se electrizează./ Încalț șosete de mușchi./ Aerul încins din jurul meu tremură și/ construiește rețele în aerul din preajmă.

e o ploaie în cafeaua ta/ într-o lume paralelă, altcineva, nu eu/ trece pe lîngă casa noastră și se uită cu jind la geamul iluminat

Proiecția sinelui în natură marchează o virtualitate care presupune parcurgerea fiecărei fibre a corpului de o sevă revitalizantă, așa cum circulă ea prin trunchiul copacilor, și permite sincronizarea cu un mecanism ce pulsează într-o identificare a propriei identități: căldura alinătoare a ceaiului,/ plasa în plină expansiune a difuzoarelor,/ lipsa amprentei omenești, neutralizând aciditatea unui fundal sobru, care îi anulează securitatea: Consternarea pe care o trăiești când te întorci seara acasă/ și îți vezi familia prin geamul fără perdele trase în camera iluminată./ Da. Ok. Te-ai prins: Acolo sînt pantofii tăi, alea sînt hainele tale. Dar TU unde ești?/ Doar senzorii liftului îți mai simt prezența./ Torni apa în pahar și apa preia forma/ cilindrică a paharului/[…]E imposibil să mai reînnodăm limbajul/ codificat. Nu merge și pace./ Gîlgîi și atât. Aici cineva mi-a dat vocea la/ minimum.

Ultima parte a volumului, intitulată Playlist de toamnă, nuanțează amprenta afectivă a mediului natural care absoarbe vocea auctorială ca un burete, reactualizând imaginea mulajului (fantoma printre vii/[…]cauți să creezi ecoul cel mai spectaculos ca de/ pe vârf de munte înecat în ceață), punct de referință la nivelul întregului discurs liric.

dar marea pare netulburată,/ îmi dizolvă mai întâi degetele de la picioare,/ apoi gleznele, spoi genunchii, trunchiul/ […] în scurt timp,/ devin și eu apă mică

Gabi Eftimie fluctuează între două dimensiuni care, într-un final, se suprapun la nivel vizual și sonor: cascada, un duș uitat/ deschis pe veci/ modelul cu valurile mării prin gărduleț, cuantificând liniștea ambientală suspendată pe o coordonată atemporală.

Forța de care dispune „mașinăria naturii” în reconstituirea unui univers care să muleze nevoia autoarei de a-și transmite emoțiile, de a-și desprinde sinele dintr-o permanentă abstractizare a teritoriului colonizat, care precipită o degradare progresivă, neașezată sub lupă, zugrăvește un nou gen în poezia contemporană românească.

 

*Sandra Saade, absolventă a Colegiului Național Iași, este studentă la Universitatea Oxford (profilul chimie). În liceu a fost olimpică la germană și chimie, obținând în clasa a XII-a Medalia de bronz la Olimpiada Internațională de Chimie „Mendeleev”.

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!