Dacă ea nu exista… dacă era adevărat că nu exista… cum puteam fi sigur că eu însumi existam? Poate că nici eu nu existam?
Impecabil scris, în doar câteva zeci de pagini acest microroman al lui Mishima are capacitatea de a propune un joc complex de perspective asupra relației dintre ceea ce este și ceea ce pare, dintre obiectul luat în posesie de ceilalți și modul în care privirea îndreptată spre el îi dă consistență, îl modelează, asupra relației dintre imaginea livrată, atent construită și întreținută și ceea ce se ascunde în spatele ei. E un minieseu despre confruntarea dintre viață și artă, dintre autenticitate și artificialitate, cu perspective mobile, neliniștitoare despre ceea ce în mod firesc e perceput ca fiind clar și neunivoc. O meditație despre frumusețe, timp, faimă și degradare, despre măștile în spatele cărora ne ascundem, măști care își au rolul lor în edificarea sinelui în exact aceeași măsură în care contribuie la pulverizarea lui.
Oglinda atârnată de perete îmi reflecta chipul, pieziș. Întotdeauna, când o încăpere are și o oglindă, o remarc imediat și simt cum parcă mă îmbrățișează cu privirea.
În centrul volumului lui Mishima (tradus din japoneză de Andreea Sion) cred că se află cea mai neliniștitoare întrebare posibilă: Cine sunt? Nu întâmplător, scena care deschide confesiunea acestei măști îl surprinde pe Yutako Mizuno, starul care joacă rolul de tânăr yakuza de doi bani, starul urmărit de fani pretutindeni, bărbatul frumos de 23 de ani, privind lumea din jur prin oglinjoara întinsă de asistenta sa, Kayo Futoda, o femeie de cel mult 30 de ani, căreia însă nimeni nu-i dădea mai puțin de 40, cu care de altfel are o relație. Oglinda este cea care mediază permanent între el și lume, între el și ceilalți. E oglinda propriu-zisă, în care se privește și prin care privește constant, e privirea celorlalți în care se oglindește, e pelicula de film care captează chipul și gesturile personajelor pe care le joacă, e afișul cu fotografia mea în mărime naturală ce-l întâmpină în vestibul, astfel, când mă întorceam seara acasă, eram primul care-mi uram bun-venit. Indiferent de forma pe care o ia, oglinda e spațiul fluid, adevărat și fals deopotrivă, în care Mizuno este permanent prins, de care se lasă modelat, spațiu al captivității și al deplinei libertăți, capabil să reflecte la nesfârșit infinite imagini care par a fi chiar realitatea. Privirea în oglindă nu e atât o formă de narcisism, cât mai degrabă căutarea unui spațiu din care omul să se poată sustrage realității, constrângerilor ei și, mai ales, timpului, degradării. Să rămână actor, star, să păstreze permanent o mască, singura capabilă să-l ferească de a privi înspre sine, înspre ceea ce s-ar putea să descopere acolo, singura care îi permite iluzia deplinei libertăți, a evadării din ceea ce este.
Prin comparație, timpul real al unei vieți mi se părea că e doar un brâu vechi și ponosit.
Masca, în fapt, măștile îi permit lui Yutako Mizuno să fie el însuși fără a fi cu adevărat el însuși, să plonjeze rapid dinspre identitatea propriei persoane către cea pe care i-o impune rolul – în filmul în care joacă, dar și rolul social și cel pe care și-l construiește ca fiind propria viață și în interiorul căruia se poate lăsa trăit fie de entuziasm, fie de dorința de a se sinucide, într-o fluctuație de stări care să-i dea iluzia că el este păpușarul, nu păpușa mânuită de un altul. Chiar dacă simte tot mai acut posibila fisură, viitoarea înstrăinare. Manifestată ca oboseală. E o oboseală propriu-zisă și una existențială, o înstrăinare de fluxul vieții pe care de altfel îl respinge, preferând tot ceea ce este artificial, regizat, plonjare într-un spațiu al posibilului. Oamenii își pot povesti visurile, dar eu nu sunt capabil să descriu sentimentul de a fi însuși visul. Frumusețea tinereții și frumusețea creată, atent întreținută, căutată, pusă în scenă e dublată de atracția către ceea ce este diferit, diform, o urâțenie care reflectă ceea ce masca nu poate lăsa niciodată să se întrevadă în afară. Așa se explică relația cu Kayo Futoda. Avea gleznele umflate, cu maleola ieșită în afară, tare și decolorată. Dacă gleznele unei fete atrăgătoare sunt ca niște migdale învelite în piele fină, rozalie… ale lui Kayo erau ca niște castane negricioase. […] Dar eu nu le găseam respingătoare. Respingerea era o reacție proprie lumii reale, cea din care eu nu făceam parte. Ceea ce refuză Yutako Mizuno este tocmai realitatea, cu legile ei implacabile, cu ierarhiile și fantoșele ei. Asta nu înseamnă că ajunge să creadă în cea a artei, a filmului, căci și aceasta, la rândul ei, se dovedește la fel de limitată și de constrângătoare, de fadă și de neavenită, ci slujește una pe care el însuși o creează, a cărei autoritate o autoproclamă, în supremația căreia crede. E lumea înșelătoriei, a iluziei supreme, a jocului cu și printre măști. Chiar dacă ea presupune riscul de a se pierde în cele din urmă pe sine. În acea clipă, am simțit că sărutam însăși esența înșelăciunii noastre. Aceasta era măduva vieții mele, iar senzația, o trăire extremă a lumii pe care o alesesem de bunăvoie și căreia îi aparțineam. În plus, eram singurul care savura experiența. Cu complicitatea celorlalți, dar singurul. Pentru că jocul suprapune viața și opusul ei, ceea ce este și ceea ce nu este, într-o permanentă oglindire în care orice poate să devină opusul său, în care privirea încarcă de semnificație, validează, se sustrage din lumea a ceea ce este plonjând în cea pe care o construiește. Și care e controlată, manipulată de creatorul ei. Cel puțin până la un punct. Care e apanajul tinereții și al frumuseții, al faimei, al superiorității imaginii în fața banalului, insignifiantului.
Mulți oameni stau și mă așteaptă în prag, dar eu sunt o mașină pe care, oricât o aștepți, nu sosește niciodată. Un bolid nou și strălucitor, care-și face apariția din depărtare, în puterea nopții. Deși n-are corp adevărat, e uimitor de solid, construit dintr-un metal mai ușor ca aerul.
Întâlnirea întâmplătoare cu Aijiro Kokura, craiul etern, stâlpul de susținere al companiei noastre, cel mai mare star între staruri, pe care, privindu-l indirect, prin oglindă, îl descoperă „fără mască” zguduie uriașul spectacol pus în scenă până atunci. Reflectat în oglindă, scăldat în lumina necruțătoare, era el un zeu, era întruparea frumuseții, o existență ireproșabilă, dar făcuse un singur mare păcat: îmbătrânise. Oglinda îi oferă încă o dată lui Mizuno imaginea dublului, a ceea ce el însuși va deveni. Spectrul bătrâneții, ruina căreia personajul îi opune întregul spectacol al succesivelor măști pândește răbdătoare. În sine însuși stau germenii decăderii și nimic, nicio înșelătorie nu poate ține până la capăt în lupta cu ei. La fel ca secvența care deschide volumul, cea finală e egal de neliniștitoare. Kayo, Kayo cea reală, aievea, cu părul strâns în coadă și obrajii nefardați, își apropie buzele de urechea sa și îi șoptește: Și când ai să împlinești 60 de ani, eu tot „prințișorul meu frumos” am să-ți spun! E oare Kayo singura în măsură să nu se lase înșelată de frumusețea celui pe care îl cunoaște și alături de care stă, acceptând în fața tuturor celorlalți doar rolul de asistentă, știind ce se ascunde în spatele acestei frumuseți, cine este el cu adevărat, acceptându-l dincolo de mască și jucând, de dragul lui și al jocului, înșelăciunea, punând-o în scenă și bucurându-se de ea? Este urâțenia trupului ei, expusă sfidător celorlalți, dublul dezastrului lui interior, iar frumuseții lui îi corespunde – în oglindă – frumusețea ei sufletească, instaurându-se astfel un echilibru, o răsfrângere a unuia în celălalt posibil salvatoare? Sau e doar suprema ironie a acestei fete foarte inteligente care reia acum una dintre replicile ce punctează jocul dintre ei? Finalul e deschis. De fapt, adevăratul maestru al înșelăciunii, tocmai prin inteligență necruțătoare, nu este Mizuno, ci Kayo. În cuvintele ei se dezvăluie esența filosofiei de viață pe care Mishima o transpune în acest roman. Te întrebi de ce trăiești? E foarte simplu: dorința de „a fi văzut” se supune cerințelor lumii reale. Tu faci ceea ce-ți cer ei. De aceea ne și permit, în schimb, să avem secretul nostru, pe care îl apărăm prefăcându-ne de ochii lumii. Pentru că ei știu foarte bine că aparența adevărului poate fi întreținută numai prin înșelăciune. Realitatea devine astfel un construct. Realitate nu e pentru nimeni ceea ce există, ci ceea ce percepe privirea celorlalți ca fiind, ceea ce văd ei. E forma lipsită de substanță. În aceste condiții, înșelăciunea se înnobilează, ea conține aparența adevărului și reflectă, prin imagine livrată celorlalți, adevărul însuși. Pentru un star singurul lucru care contează este să fie văzut. Dar ei – forurile superioare – știu că vederea e turnată în mulajul unic al „conștiinței lumii reale”. „Realitatea” pe care toți cred că o trăiesc izvorăște, de fapt, din minciuna pe care noi o păstrăm vie. Dar, ca lumea să stea liniștită, izvorul trebuie să aibă întotdeauna o mască. Măștile astea sunt purtate de staruri. […] Întotdeauna e nevoie de măști noi. Realitatea are nevoie de măști, așa cum măștile nu pot exista fără realitate. Nimic nu e ceea ce pare, adevărurile se revelează în momente de sustragere, de transă, așa cum este cel în care, jucând scena în care personajul lui pornește hotărât către moarte, Mizuno începe să vadă cu adevărat ceea ce este în jurul lui din perspectiva realității, deși realitatea în care se mișcă este doar decorul, lipsit de adâncime, al unui platou de filmare. De vreme ce trăind în realitatea propriu-zisă nu ai acces cu adevărat la ea, ceea ce-ți rămâne este jocul acesta de măști, joc în care imaginea – frumoasă! – instaurează, prin înșelăciune, propria ta versiune despre realitate, așadar, singura realitate în care te poți mișca liber.
„Rolul” urmărea conturul minții și al trupului meu, plutind ca eterul, și mă izola de realitate.
Dens, ambiguu, intrând în dialog cu celelalte romane care l-au făcut celebru pe Mishima și cu ceea ce el însuși a cunoscut în experiența trăită pe platourile de filmare, Starul este una dintre cărțile care nu oferă răspunsuri, care doar tatonează întrebări, care răstoarnă certitudini, problematizează, aruncă nade pentru a le nega doar câteva pagini mai departe, creează un teritoriu de sine stătător în care cititorul se mișcă prins ca între oglinzi mobile, ce reflectă și deformează realitatea, ademenind și înspăimântând în egală măsură. În uriașul mecanism al imaginilor pe care lumea îl construiește mereu despre sine și despre ceilalți. Având conștiința acestui mecanism, personajul lui Mishima nu doar că îl acceptă, ci alege să îl deconstruiască propunându-se pe sine ca succesiune de imagini dorite, așteptate, la dispoziția celorlalți.
(*Nicoleta Munteanu, co-fondatoare, alături de Emil Munteanu, a Proiectului Alecart, profesoară MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)
