Stau la ușă și bat, dacă mă aude cineva, să-mi deschidă.
Ceea ce în Fragil, volumul de povestiri cu care Simona Goșu a debutat, era mai apăsat, mai zguduitor – faptul de viață traumatizant, falia tot mai adâncă între lumea adulților și cea a copiilor, tensiunea dintre egoism (sau doar indiferență, oboseală) și inocența pulsând de spaime la ciocnirea și apoi la întrezărirea a ceea ce e realitatea, în Stela devine mai temperat, mai atent construit, mai dens. Poate de aceea mai cutremurător, căci nu mai e ostentativ scos la iveală. Întâmplările sunt acum decantate, criza e analizată în urmele pe care le lasă în viețile personajelor, nu în momentul declanșării ei. Ceea ce sugerează o altă vârstă a prozatoarei și generează un echilibru între realitatea pe care o cartografiază și viața sufletească a oamenilor prinși în rutina, în alegerile, în ritmul existențelor de care s-au lăsat copleșiți. De data aceasta se lucrează cu zonele comune ale vieții, cu mărunțișurile ce ascund, pentru ceilalți, dar mai ales pentru personajele înseși, surpările din viața pe care o duc. Pe care nu par să le vadă, de care nici măcar nu sunt cu adevărat interesați, pe care le vor purta ca pe niște cicatrici pe pielea sufletului, deși vor încerca să le acopere cu un strat dens de acceptare și să le facă uitate.
Nu e propriu-zis tensiune ceea ce întreține Simona Goșu în Stela, ci acumulare de mici fapte al căror sens (de fapt, ale căror consecințe) se revelează treptat, în așteptarea momentului în care ceea ce nu funcționează va fi vizibil, expunând angrenajul, lipsa de consistență, aparențele normalității, nu firescul făgașelor pe care a apucat-o viața fiecăruia. Scriitoarea lucrează acum cu nespectaculosul și cred că acesta este cel mai mare câștig al romanului. Se egalizează destine, se construiește o imagine de ansamblu a societății românești actuale (deși cursul vieții fiecărei familii e diferit și ele fac parte din medii sociale diferite și s-au adaptat diferit la lumea în care trăiesc), tot ceea ce e găunos și sordid e la vedere, dar scriitura nu lasă niciun moment impresia că asta e miza. Părând a aluneca la suprafață, ea scoate la lumină cotloanele din casele, dar mai ales din viețile celor pentru care lucrează Stela și ale propriei familii. E lumea în care trăim: banalitatea și uzura, scurtcircuitate de lumini înșelătoare, cu un preț de plătit pentru succes, pentru bani sau pentru liniștea familiei, cu multă impostură, multă singurătate, multă presiune. Pe care cei maturi le poartă cu o anumită nonșalanță, striviți de măștile în spatele cărora s-au ascuns sau i-a adus viața, fără a le mai observa, iar copiii și adolescenții mișcându-se ca într-un manej, debusolați, cu mișcări și gânduri ce le trădează vulnerabilitatea. E aceeași fragilitate strivită din povestirile din Fragil, dar aflată acum undeva în subsidiar, prezentă printre momentele unei existențe cu ritmuri mecanice care nu atrage atenția nimănui. La care Stela are acces, din care înregistrează crâmpeie pe care le povestește celorlalte familii pentru care face menajul sau lui Mircea, soțului, dar care nu schimbă nimic în relația cu sine sau cu ceilalți și o fac la fel de oarbă la greșelile și la viața propriilor copii.
Pentru că mișcarea sufletească a personajelor Simonei Goșu rămâne mereu la suprafață sau se pierde printre cuvinte, într-un soi de comunicare ce nu atinge cu adevărat nimic. Asta nu înseamnă că Stela nu are propriile dezamăgiri, că nu suferă fiindcă au pierdut casa de pe strada Palisadei și că acum sunt nevoiți să stea la marginea Bucureștiului, într-un apartament micuț, cumpărat cu ajutorul lui Țane, fost actor, acum cochetând cu politica dâmbovițeană, într-o zonă plină de praf, dar în plină expansiune a afacerilor imobiliare. Pentru că Lăcrămioara a fugit în Anglia și evită să îi vorbească, încercând doar să uite atitudinea mamei din copilărie, răceala și indiferența ei. Pentru că are un nepot de culoarea ciocolatei care nu știe o boabă românește și pe care nu l-a văzut niciodată altfel decât pe ecranul telefonului. Pentru că Manu nu și-a luat bacalaureatul după ce ea a decis să-l trimită la Seminar și apoi băiatul a trebuit să se transfere la o profesională. Pentru că nu pricepe că tăcerea și docilitatea lui ascund altceva – o spaimă adâncă de a le spune problemele cu care se confruntă. Stela e împăcată cu ea însăși și pare a fi ajuns la un soi de înțelepciune sau de epuizare care să o facă să treacă peste ceea ce a fost, peste propriile greșeli, naivități, ambiții. Dar asta nu înseamnă nimic. Din sine însăși nici ea, nici cei pentru care lucrează nu pot ieși – prizonieri ai agitației de fiecare zi, ai încercării de a-și umple viețile, de a avea succes, de a câștiga bani pentru școli particulare și educația copiilor, de a reuși în afaceri, de a-și păstra prestanța sau frumusețea.
Unii au mâini, picioare, bani și sănătate și tot necăjiți sunt. Uneori mă întreb, de unde atâta neputință?
Contaminați de vertijul vieții pe care o duc, cu toții își umplu casele cu lucruri inutile, țin cure de slăbire sau de detoxificare, se comportă cu animalele de companie mai atent decât cu un copil, vin și pleacă, își ocupă timpul dându-și impresia că trăiesc, renunță la obiecte când cumpără altele noi cu o nonșalanță ce ține locul generozității, se îngroapă în ore de muncă neglijându-se sau nu știu cu ce să își umple timpul, dau ordine sau sporovăiesc cu Stela, cea care pare a le anima viețile o dată pe săptămână mai mult decât o fac cei alături de care trăiesc. În acest timp, copiii sunt luați de la școală și crescuți de bunici, se întorc de la universități din afară înțelegând că au ajuns acolo fiindcă așa au vrut alții, nu ei, își construiesc carcase protectoare citind cărți de dezvoltare personală, fac atacuri de panică și nu mai reușesc să distingă între realitate și informațiile livrate pe rețelele sociale. Deși personajele din Stela aparțin unor generații diferite, niciunele nu au scăpat de provocările vieții, dar cele mai în vârstă par a deține un echilibru pe care părinții din generația următoare nu îl mai au. Sunt câteva chipuri senine de bunici, așa cum o anumită blândețe (sau acceptare a vieții) posedă și soțul Stelei. Neînțelegerile și rivalitățile în acest caz nu se revarsă asupra nepoților sau a copiilor, dar nici o reală protecție nu le pot oferi. E evident că ceva s-a schimbat în rotițele care pun în mișcare lumea sau poate timpul e cel ce atenuează dezamăgirile și irosirile vieții, aducând o schimbare când însă e prea târziu.
De unde avea Stela nemulțumirea asta, dorința să fie mereu altceva?
Stela, deși perfect „prinsă” ca personaj, întru totul credibilă, amestec de vitalitate, șiretenie, credulitate și bunătate, cu limitele mediului și ale educației subtil surprinse, nu este însă, așa cum ne-am aștepta având în vedere opțiunea autoarei pentru titlu, figura centrală a romanului. E, mai degrabă, un personaj „de manevră”, dar căruia i se dă iluzia unei anumite autonomii, a prim-planului. Prin Stela scriitoarea se mișcă în medii sociale diferite, pătrunde în casele și în viețile mai multor familii mai bine situate ca familia ei fără a neglija clasa de mijloc, înregistrează aceleași probleme, frustrări, orgolii, aceleași orbiri, le scrutează paravanele și dedesubturile prin ochiul celei care are acces la ele. Deși viețile lor par atât de diferite, le unesc aceleași nemulțumiri, aceleași renunțări, aceleași greșeli și egoisme. Doar forma de manifestare e alta. Între gesturile repetitive ale femeii (curățat, spălat, călcat, strâns, împachetat) se strecoară gânduri și momente din propria viață, aduse la suprafață de ceea ce vede, de telefonul care îi dă iluzia că e conectată la lume, că poate oricând recupera ceva. În Stela de acum, împăcată cu ceea ce face, e și Stela dinainte, cu înstrăinarea tot mai vizibilă dintre ea și Lăcrămioara, cu grija excesivă pentru Emanuel, cu dorința de a face mai mult cu propria viață, cu pierderea casei și treptata acceptare a ceea ce a putut lua de la viață. Aflată mereu în mișcare, Stela nu dă însă adâncime acestor momente, le răsfiră ca mărgelele pe ața subțire care îi este viața, iar când e pe punctul de a o face e prea târziu. Orgoliul de a-și fi crescut copiii fără a fi făcut din ei centrul de gravitație al existenței ascunde la fel de multe greșeli ca grija excesivă pe care o constată în viețile altora și e doar un paravan șubred, pe punctul de a se dărâma. Ușa la care ajunge să bată în final nu e cea a împăcării, ci a renunțării corpului de a mai lupta.
Toată viața am fost nemulțumită, am vrut mereu altceva, dar de-acum știu pentru ce o să trăiesc.
Firul roșu care străbate romanul e cel al unei depline înțelegeri față de acești oameni și de viețile lor. Chiar dacă Stela are limba ascuțită și simte plăcerea de a bârfi ceea ce se petrece în casele în care face curat, chiar dacă poartă vorba dintr-o parte în alta, niciun moment ea nu manifestă răutate sau invidie. Ea nu își dorește nimic altceva decât să reînnoade legătura cu fiica ei, să-și vadă băiatul cu bacalaureatul luat și soțul sănătos. E în ea permanent o urmă de generozitate, de bun-simț și de înțelegere față de gesturile și de acțiunile celorlalți. E chiar înțelegerea cu care își construiește întregul demers narativ Simona Goșu. Înțelegere față de toate aceste personaje care nu sunt conștiente de golul și de lipsa de consistență, de inautenticitatea propriilor vieți, care rămân prinse în opțiunile lor și merg mai departe cu o anumită încăpățânare, cu un anumit stoicism. Fără a-și scruta cu adevărat existența, fără a problematiza. Rămânând la suprafață, mereu la suprafață. Într-o zbatere vană, singura formă de a fi pe care o cunosc. Înțelegere față de Stela, față de femeia această guralivă, suficient de harnică și capabilă să se adapteze loviturilor și dezamăgirilor, profitând de celălalt dacă poate, dar având o anumită generozitate; femeia aceasta care a adunat pierderi după pierderi și a rămas în picioare, care a făcut greșeli cu propriii copii și nu știe cum și le poate răscumpăra, care nu poate vedea ce se întâmplă cu adevărat cu fiica și cu fiul ei, continuând să se autoiluzioneze că totul va fi bine. Femeia aceasta mereu într-un echilibru fragil între ceea ce poate și ceea ce și-a dorit. În viața căreia se întrevede un prea târziu pentru care nu e deloc pregătită. Făcuse greșeli, da, dar acum era gata să le îndrepte. Avea încredere că o să reușească. Cât de simplu era să apese clanța, clanța credinței, și să creadă în familia ei, în fericirea lor, să-i asculte, așa cum simplu ar fi fost să folosească cuțitele astea, nu să le păstreze, când viața era atât de scurtă și te lovea pe neașteptate. Femeia aceasta care ignoră până la capăt semnele. Și care atunci când crede că a înțeles pentru cine trebuie să trăiască nu mai are timp să o facă.
E o undă de tristețe care te învăluie citind romanul Simonei Goșu. Nu apăsată, ci mai degrabă acea tristețe înfiorată, degajată de banalitatea unor existențe, de lupta lor stearpă, mereu reluată, de ratarea care plutește peste viețile lor mici, de suferința pe care o provoacă fără voie cel mai adesea, de singurătatea lor, de deșertăciunea zbaterii, de încercările prin care trec.
- Citește AICI și cronica Denisei Grădinaru la romanul Stela!
(*Nicoleta Munteanu, co-fondatoare, alături de Emil Munteanu, a Proiectului Alecart, profesoară MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)
