După un debut spectaculos cu proza scurtă din Fragil, motiv pentru care volumul a câștigat printre cele mai valoroase premii (amintim aici Premiul Liceenilor FILIT 2021, an în care Alecart s-a bucurat de prezența scriitoarei la întâlnirile sale), Simona Goșu revine pe scena literară cu primul său roman, Stela. Schimbând cârmele de conducere a firului narativ, mizând pe o poveste care se închide rotund și care se determină pe sine să parcurgă firul roșu prestabilit, dar și să aducă adaosuri unor lumi extra sau intra, autoarea nu dezamăgește nici de data aceasta și se situează, în universul acestei noi forme creative, cu multă siguranță, pe rampa literară românească. Există, însă, un lucru care nu își pierde consistența în niciunul dintre cele două volume și care particularizează naratorul sau naratorii ce (își) spun povestea: capacitatea (care devine performanță) de a pătrunde adânc și cu multă atenție în viețile interioare ale personajelor, în intimitatea cea mai apropiată a gândului lor, în gesturile cu o rezonanță puternică, plasând fiecare actant într-un univers al simțirii și al gândirii. Este de-a dreptul impresionantă documentarea precisă a stărilor comun umane, a comportamentelor de zi cu zi, a ritualurilor casnice și domestice, a mișcărilor controlate de automatisme care, deconstruite și privite ca piese individuale, devin imagini ale grijii și ale unei frumuseți de neegalat.
O rugase să nu se mai plângă de pierderea casei sau, măcar, să-l scutească pe el de văicăreală. Și în ultima vreme îi respecta rugămintea. Dar știa că tot la casă e cu gândul. (…) Normal că și el suferea după casă, dar mai dureroasă i se părea înstrăinarea Lăcrămioarei. Să nu-și mai vadă fata de paisprezece ani, iar pe nepot, doar pe ecranele calculatorului, ale telefonului?
În romanul Stela, naratorul alege să se infiltreze în viața unui personaj cu o ocupație simplă și esențială, un personaj recurent întâlnit în viața de zi cu zi, însă ignorat și lipsit de preocuparea celorlalți de a-l aprecia sau analiza, un personaj care, la rândul său, pătrunde printr-o diversitate de moduri, în viețile private ale celorlalți. După pierderea funcției de contabilă a unui depozit de cărți, Stela se angajează ca menajeră într-un București marcat de pierderile locuințelor prin retrocedare, de discursuri politice, de lumea oamenilor fericiți care trăiesc în vile și care se lipsesc de îngrijirea lor, de întrebările ridicate în jurul unor probleme actuale de gen, rasă – o lume a stereotipurilor în formare. În cuibul familiei, lucrurile stau tot atât de diferit: Mircea se afundă în viața teatrului și în rolul său de recuzitor, Lăcrămioara și-a construit o nouă viață și nu s-a mai întors de mult acasă, iar Manu așteaptă să se prezinte din nou la bac și se chinuie cu schimbarea locurilor de muncă. Astfel, cartea poate fi analizată din perspective multiple, însă nu fără a urma conștiincios vocea celei care le pune într-un dialog cu sine, cu un celălalt și, de ce nu?, cu cititorul. Viața Stelei este urmărită cronologic timp de șase zile, iar acest timp devine o călătorie complexă și multiplă, plasată atât în cadrul unor coordonate spațio-temporale identificabile, cât și pe muchiile unei hărți a sentimentelor, a stărilor care evoluează progresiv, atingând cote maxime sau ajungând la revelații ale sinelui.
Cele șase zile ale Stelei rămân povestite în proximitatea ocupației sale, însă dezvăluie și întreaga sa poveste de viață, pentru că gândurile personajului sunt cele mai importante, pentru că o săptămână din viața unui om înseamnă o întreagă viață, pentru că, oricât ne-am dori să nu facem asta, mintea rememorează zi de zi problemele trecutului, replici și atitudini, amintiri și, uneori, proiectează frânturi de viitor, dorințe, idealuri. Stela nu poate vorbi despre ce se întâmplă azi decât prin raportarea la ceea ce a fost ieri sau acum câțiva ani, când au existat dezastre ce au atras schimbările actuale din viața ei.
Când treburile i se păreau monotone și nu avea cu cine să schimbe o vorbă, lua o pauză și privea atent hainele, mobilele. Încerca să-și imagineze ce făceau oamenii cu ele, de parcă aștepta să descopere cele mai ascunse secrete ale familiilor la care lucra. Ce nevinovate par lucrurile oamenilor, i-a trecut prin cap, ațintind raftul cu cărți încărcat de umerașele cu cămăși.
Stela aranjează cu mâinile sale atât de pricepute toate lucrurile. Curăță, calcă, așază. Sortează, spală, lustruiește. Atinge și creează povești. Există un contact sacru cu obiectele din casele atât de străine în care îi este permis să intre, iar ea repetă exercițiul de a-l citi pe celălalt prin spațiul pe care acesta îl ocupă. Fiind o fire „sfătoasă” și vorbăreață, menajera comunică mereu cu obiectele, dar și cu oamenii, observând diferența de nivel dintre grijile, nemulțumirile celorlalți și cele proprii, simțindu-se norocoasă pentru puterea de a rezolva pe cont propriu totul. Sistemul își schimbă punctele de referință atunci când dorința înlocuiește necesitatea, iar Stela tânjește deseori după propriul spațiu, fiindcă nimic nu este mai dureros decât pierderea senzației că ești, în sfârșit, acasă. Importanța spațiului este pentru Stela esențială, căci spațiul este însuși locul în care oamenii își construiesc identitatea.
Universul personajului încearcă să-și găsească centrul de echilibru între dinamicile familiilor pe care le vizitează și viața de acasă, coconul Mircea-Manu-Lăcră ce se situează ușor în miezul raportului boală-distanță-înstrăinare. Stela devine imaginea părintelui care trăiește sentimentul de vinovăție față de copiii care sunt acum departe de înțelegerea sa. Ea simte distanța, fuga, respingerea lui Manu și pe cea a Lăcrămioarei. Senzația eșuării se instaurează atunci când femeia observă în jurul său alte moduri de a-i fi aproape celuilalt, de a-l ajuta sau de a oferi atenție, moment în care golul resimțit se dilată. Chiar și când timpul se umple de listele cu activități pe care trebuie să le bifeze numaidecât, aceasta nu se oprește din a reflecta la propriile probleme. Gândul său recuperează lucruri de mult întâmplate, însă care acum deschid noi orizonturi de gândire. Pentru Stela, viața devine o acumulare de clipe, de alegeri și de întâmplări, o retrăire și regândire a mișcărilor trecute, iar pe marginea acestora prezentul își trasează neschimbat liniile, cursul. Punctul decisiv al conștientizării aduce siguranța tristă că lucrurile nu mai pot fi luate niciodată de la capăt în adevăratul sens al cuvântului, pentru că nu știe ce să mai facă cu lucrurile deja trăite, consumate, iar tot ce îi rămâne este să ierte, să înțeleagă și să rupă ciorchinii tăcerii care au condamnat-o. Stela nu se poate certa cu cei care o supără, însă menține tăcerea ca o formă puternică și dureroasă de a se înstrăina.
Când o vedea cu ochii în lacrimi, incapabilă să înțeleagă că poveștile din capul ei nu se potriveau cu realitatea, i se făcea milă de ea, la gândul că e singurul care o vede așa cum e: o visătoare, nu o șmecheră sau o șarlatancă, cum putea crede cine nu o cunoștea bine.
Simona Goșu construiește un personaj pentru care viața curge poetic. Stela are nevoie să privească cerul și-l caută printre unghiurile formate de înălțimea caselor, prin locuri strâmte, ascunse. Ea simte că a pierdut totul și visează la lumi cu mai mult cer, cu mai multă lumină.
Vocea sa atât de pregnantă se particularizează prin vocabularul simplu, modest, netrucat, dublat de disponibilitatea de a-l asculta tot timpul pe celălalt, însă și de nevoia de a-și povesti tristețea tuturor, de a se deschide imediat ce oamenii din jurul ei, deseori străini, o întreabă cum se simte. Cum puteau oamenii să evite anumite subiecte, să nu vorbească?. Mișcările sale repetitive o fac inconfundabilă: rochiile frumoase și înflorite pe care le poartă pentru a-și restitui eleganța, felul în care își prinde părul, modul în care își lasă ochelarii să cadă pe nas, mimica atât de stridentă, dar sinceră. Cât timp mâinile sale îngrijesc obiectele unor necunoscuți, Stela vorbește la telefon, ascultă muzică, privește din interior spre propria viață și își urmează cu strictețe pornirile de moment ca atunci când, entuziastă și visătoare, se decide să iasă pe stradă și să vândă cărțile din depozitul în care lucrase și de unde, ulterior, a fost concediată.
Asta-i carne? a întrebat Stela, gustând dintr-o chiftea. / Ei, știi că eu nu pun carne-n gură. Chiftele de năut, falafel, a spus în timp ce-și umplea farfuria. / Falafel? Și asta ce e? a arătat spre băutură. / Corona, se bea cu lămâie. / Mmm, acrișoară, a spus ea după ce a gustat.
Soțul Stelei, recuzitor la teatrul Odeon, și-a înțeles meseria ca pe un crez care l-a salvat ori de câte ori lumea se prăbușea acasă, însă Stela simte tot timpul că pierde, că viața i-a pregătit lucruri mult mai bune și că nu a știut cum să le facă ale ei. Chiar și felul ei de a se îmbrăca, departe de cel al unei menajere, este tot o încercare de a demonstra că locul de muncă nu este umilitor, că merită mult mai multă apreciere. Dar să spună că eu nu înțeleg ce muncă importantă face ea? a reluat cu tonul ridicat. Știu și eu ce înseamnă să ai răspundere, n-am făcut menaj toată viața, am avut gestiune pe mână, doamna Manea. Dacă i se pare așa ușoară munca mea, de ce nu face ea? Vă spun sincer, îmi venea să ies pe ușă, s-o las baltă. Pe mine mă sună multe familii cumsecade, oameni ca lumea, cu case ușoare, nu cu covoare și lambriuri ca la ea, dar stau pentru domnu Țane. Simțul naiv al datoriei o determină pe Stela să persiste în nemulțumire. Introspecția este drumul spre iertarea greșelilor pe care le-a făcut față de cei doi copii, Manu și Lăcră, și față de Mircea. Ea începe treptat să conștientizeze că poziția sa se situează intermediar, pe linia middle class a societății de unde, la fel de bine, poate privi și mai sus, dar și mai jos, iar atunci judecățile sale devin mult mai integre.
Lumile inaccesibile ale celorlalți o determină să se simtă într-o continuă depășire a propriilor inerții și acest lucru îi insuflă curiozitatea față de tehnologie, față de limbile străine pe care nu le înțelege, față de conceptele noi și grele, față de mâncarea bio sau vegană sau față de ideea de a plăti un psiholog pentru a fi pur și simplu ascultată, față de toate lucrurile pe care nu le are și care i se înfățișează, la o primă privire, bizare & fascinante, stranii & încântătoare. Încercarea de adaptare se transformă în dorința de a evolua, de a fi mereu altcineva, de a-și oferi singură o șansă pentru lucruri mai bune.
Vitalitatea din casele oamenilor pentru care lucrează îi hrănește experiența, fiind martoră atât la discuțiile copiilor și ale adolescentelor, cât și la cele ale bunicilor. Stela se întoarce tot timpul acasă cu poveștile din afară, care o îmbogățesc și o consumă în egală măsură: vorbea fără ascunzișuri, punea întrebări, se mira, era curioasă și guralivă.
Poate că greșise față de ea, nu-i cunoștea visurile. Pentru el, meseria a fost mereu un colac de salvare: când plecase Lăcră, când pierduseră casa, când se îmbolnăvise. Gândul că o să se întoarcă la teatru, că o să lucreze la un decor nou îl făcea să uite de probleme. Pe Stela ce o făcea să uite de greutăți?
În Stela, Simona Goșu vorbește despre ocupațiile mici și esențiale fără care lumea nu ar putea funcționa, însă pe care, deseori, ochiul societății le subapreciază sau chiar le ignoră. Este de-a dreptul imposibil ca vocea Stelei să treacă neobservată pe lângă urechile și inima cititorului, pentru că personajul are puterea de a fi prezent. Fiecare cuvânt rostit, fiecare deget ridicat în dreptul conturului feței, orice mirare sau profundă contradicție pe chipul Stelei o transformă într-o ființă pe care cu greu o putem uita. Să fii de folos pe lumea asta, să aibă lumea nevoie de tine, asta contează. Și să faci un lucru cu rost. este singurul crez al Stelei care o ajută să vadă dimensiunile ce se adăpostesc în spatele unor imagini și al unor spectacole perfecte, impecabile. Iar aceste fapte mici sunt întocmai cele care pun în funcțiune cele mai eficiente și rapide mecanisme spre mersul bun al lucrurilor, dar și spre frumusețea dinăuntrul și din jurul nostru, spre frumusețea albastră și permanentă a cerului.
- AICI – o cronică a volumului de povestiri FRAGIL, volum care a obținut Premiul liceenilor pentru cea mai îndrăgită carte la FILIT.
*Denisa Grădinaru a fost redactor-șef Alecart și este membră a Colegiului Alecart. Iubește atât de mult literatură, că, din septembrie, este librăreasă la Librăria Cărturești Iași, unde v-ar putea recomanda cărți. Imediat, după FILIT, a fost invitată ca poetă la Festivalul Internațional „Poets in Transylvania” Sibiu.
Foto: Denisa Grădinaru
