Sau poate că amnezia vine de la oboseala pe care o duc în mine de atâția ani, ca orice insomniac care doarme trei-patru ceasuri, și alea cu întreruperi, cu drumuri la baie, uitat pe fereastră, transpirat, schimbat pijamaua, spaima de a nu muri în somn. Și nu atât frica nu-mi dă pace, cât dorința incontrolabilă să știu ce mi se întâmplă tot timpul. Zi și noapte. Mă rog la Dumnezeu să fiu lucid până la capăt, chiar dacă ar fi să mă chinui. Clipele de final sunt smântâna.
Volumul Știu pe cineva, de Robert Șerban (recent apărut la editura Polirom) propune o călătorie prin cotidianul aparent banal al unor existențe care ascund tensiuni, neliniști și lupte lăuntrice profunde. Fiecare povestire funcționează ca o secvență decupată dintr-un flux mai larg al vieții, ca un fragment rupt dintr-un întreg pe care nu îl vedem complet, construindu-se ca o acumulare de trăiri, idei și experiențe ale fiecărui personaj. Aceste „fragmente” nu urmăresc neapărat o evoluție narativă, ci, mai degrabă, surprind acele momente de intensitate maximă, în care echilibrul interior se clatină, în care protagoniștii au revelația modului cum anumite evenimente le-au influențat devenirea. Gesturi mărunte, replici aruncate în treacăt și situații aparent irelevante capătă, în proza lui Robert Șerban, o semnificație aparte, devenind declanșatori ai unor momente de introspecție, de meditație asupra felului în care se conturează, treptat, destinul uman. Astfel, volumul nu evidențiază poveștile de viață ale personajelor – desfășurate în integralitatea lor -, ci pune în lumină stările, fisurile și momentele de luciditate ale acestora – ale căror sensuri nu sunt însă niciodată dezvăluite pe deplin, cititorul fiind invitat să pătrundă în aceste spații ale incertitudinii și să recompună o imagine mai amplă asupra existenței.
Am reușit să-i spun cu jumătate de gură: ,, Așa e perfect, nu mișcați’’ și am apăsat pe declanșator. În fotografia pe care i-am făcut-o atunci e o urâtă de-a dreptul frumoasă. Și așa a rămas până în ziua de azi, când ne pregătim pentru nunta de argint.
Robert Șerban accentuează în volumul său ideea că nimic nu este întâmplător, că fiecare interacțiune cu lumea din jur are consecințe asupra felului în care viața fiecăruia se construiește, raportându-se atât la realitatea individuală, cât și la cea colectivă. Acest laitmotiv se regăsește și în povestirea Secretele meșterului fotograf, în care actul de a fotografia nu se reduce la o simplă măsurătoare a luminii și a unghiurilor favorabile, devenind, de fapt, un exercițiu de supraviețuire într-o lume ce tinde permanent către perfecțiune și o demonstrație clară a modului în care întâlnirea cu o tânără ,,imperfectă’’ poate rescrie cursul unei vieți întregi.
Nevoia de a masca orice defect se concretizează printr-un inventar al unor strategii de camuflaj – palma care sprijină o bărbie pentru a ascunde o buză de iepure, poziționarea mâinii pentru ca urechea lipsă să nu fie observată, filtrele aplicate pentru a ascunde o pareză facială. Toate capătă forma unor adevărate tehnici de adaptare în fața propriei imagini. Este interesant cum, prin intermediul acestor personaje, Robert Șerban construiește o punte între dorința omului de a părea impecabil și realitatea interioară frântă. Fotograful înțelege că misiunea sa nu este de a surprinde adevărata frumusețe a clienților, ci de a crea o iluzie care să-i ajute să se suporte pe ei înșiși – iluzia unui aspect desăvârșit. Act extrem de fragil, căci poate fi distrus printr-un singur unghi schimbat sau printr-un reflector îndreptat greșit. Prin acest mecanism de ascundere, chiar și monstrul lui Frankenstein, cum își numește un personaj propriul chip, poate să capete o frumusețe aparte, afișând în fața lumii o mască, o imagine ce înlocuiește goliciunea speriată a fiecăruia. Punctul culminant – marcând întâlnirea cu viitoarea lui soție – este cel care surprinde adevărata esență a povestirii: în fața femeii cu chipul distrus de arsuri, fotograful se simte neputincios și, în loc să încerce să repare prin lentilă ceea ce natura deformase, alege să accepte vulnerabilitatea. Ea este cea care urmează să spună o poveste despre trecutul tinerei. Urâtul devine opusul său atunci când este privit cu acceptare și cu dragoste deplină, iar fericirea alături de celălalt se construiește nu pe o imagine retușată, ci pe îmbrățișarea imperfecțiunii. Până la urmă, destinul nu întreabă pe nimeni cum și-ar dori să arate…
Dar după ce ți-ai spus rugăciunea, ți-ai luat Crestorul și ai stins lumina, l-ai auzit. Sfredelitor, apocaliptic. Iar tu ești prea bătrân ca să mai ai entuziasmul lunetistului ce are un inamic la îndemână, prea obosit ca să țâșnești din pat după el.
Robert Șerban reușește impecabil să evidențieze în proza sa vulnerabilitatea și neputința omului. De această dată, în povestirea Dintre strategiile bătrâneții, fragilitatea ființei este ilustrată prin lupta cu un țânțar – o metaforă tăioasă a singurătății și a modului în care, în confruntarea inegală dintre noi și timp, ajungem să devenim conștienți de propria efemeritate. Nu este vorba doar despre un somn distrus într-un mod aproape absurd, ci despre o meditație asupra felului în care bătrânețea se instalează discret, prin erodarea simțurilor și a răbdării – un om în toată firea este pus la pământ, fizic și psihic, de un lunetist microscopic. Dormitorul devine câmp de luptă, orice sunet este amplificat și reprezintă un motiv de neliniște și furie.
Uciderea țânțarului necesită, pentru personajul aflat la vârsta bătrâneții, o strategie complexă, o ,,psihanaliză’’ a mecanismelor de gândire a acestuia și, mai ales, o confruntare cu propriile limite, cândva inexistente. Tensiunea din timpul nopții este privită drept o consecință a calmului aparent din timpul zilei, iar luciditatea permanentă, drept un blestem care-l face sensibil la sunetul trenurilor, al ploii, al adierilor de vânt, la lătratul câinilor și la scâncetul bebelușilor. Putem spune că povestirea lui Robert Șerban se construiește ca un lanț al revelațiilor – încercarea de a ucide țânțarul conduce, pe de o parte, la înțelegerea imposibilității de a anula trecerea timpului, reflectată în mod absolut asupra fizicului și a firii umane, iar pe de altă parte, la acceptarea unei singurătăți care a devenit noua sa realitate. Această izolare este marcată de absența fiului, Dorin, plecat la mii de kilometri distanță, în Australia, lăsând în urmă o casă plină de ecouri și amintirea unei foste camere a copilului care acum nu mai există. Apare inevitabil gândul de a pleca, sub pretextul că poate acolo, la capătul lumii, în Australia aia n-or fi chiar așa de mulți țânțari, dovadă a faptului că apropierea de cel drag devine singura formă de salvare pe care mintea o mai poate proiecta în fața unui prezent măcinat de tăcere și de conștientizarea faptului că, indiferent de distanță sau de strategiile de apărare, bătrânețea este o bătălie pe care fiecare dintre noi ajunge să o poarte, în final, de unul singur.
N-are nicio cămașă neagră. Nici haină n-are. Trebuie să-și cumpere. Destul de repede. Taică-su trage să moară. Ce vorbă idioată! Cum să facă asta un om? Oamenii se prind de viață cu toate puterile: cu copiii, părinții, perechile lor, rudele, prietenii, planurile, amintirile. Se prind și se țin bine-bine.
Povestirea Haină neagră. Sau poate nu chiar rămâne în același spațiu al vulnerabilității în care se plasează întreg volumul. Însă, de această dată, condiția umană nu mai este ilustrată prin metafore, prin evenimente din viața cotidiană sau prin întâlniri încărcate de semnificație, ci prin confruntarea cu limita supremă, cu sfârșitul care nu poate fi sub nicio formă evitat. Robert Șerban refuză orice cosmetizare a morții, oferind, în schimb, o perspectivă fidelă asupra realității, asupra felului în care bătrânețea, privită lucid, descompune statutul clișeizat de ,,perioadă a înțelepciunii’’ devenind, în schimb, una a degradării și a apropierii de neființă.
Viziunea fiului asupra ultimelor clipe din viața tatălui dezvăluie o imagine parcă dezumanizată a muribundului care privește lumea cu ochi uriași, ca bebelușii, descoperind-o parcă pentru prima dată, dar fără speranța începutului. El nu mai este capabil să vorbească, să bea, să mănânce, iar moartea îl acaparează treptat, fără milă. Dispare orice urmă de demnitate, momentul propriu-zis al morții fiind, paradoxal, așteptat de toată lumea. Viața refuză să plece chiar și atunci când pare că ar putea să o facă în orice clipă, lăsându-l pe om pradă unei neputințe sfâșietoare, ce-l transformă într-o piftie inertă pe care destinul o calcă în picioare zi după zi. Moartea e văzută ca un proces care te fură puțin câte puțin până te lasă gol-goluț, ca o așteptare chinuitoare, lipsită de sacralitate, lăsând în loc doar epuizarea celor ce veghează și care ajung să-și dorească deznodământul ca formă de eliberare reciprocă. Marea tragedie nu este reprezentată de stingerea în sine, ci mai degrabă de modul în care viața se agață cu disperare de un trup ce a încetat demult să mai oglindească sufletul.
Dacă ai fi fost Adam, l-ai fi convins pe șarpe să-i fie huțuluș Evei, iar mărul ar fi rămas copt și neatins și ar fi strălucit și azi, ca un soare mic, ce ar fi luminat Paradisul.
Universul care se construiește în volumul lui Robert Șerban devine, în fapt, o oglindă a realității, cu toate provocările sale – omul nu se poate opune sub nicio formă destinului. El este silit să își accepte fragilitatea drept singura certitudine pe care o poate avea. Astfel, Știu pe cineva reprezintă o dovadă a faptului că viața se construiește ca o sumă de întâmplări, de întâlniri, de victorii, dar și de înfrângeri, ce se trăiesc sub semnul unei vulnerabilități universale – singura care rămâne atunci când ne privim fără măști propria umanitate.
In fotografie: Robert Șerban și Cristina Drăghici – la ZOON POETIKON de la FILIT 2025.
*Ingrid TUDOSE, redactor Alecart, este elevă în clasa a IX-a, filo, la Colegiul Național Iași.
Pictura copertă articol: Ioniță Benea.
