„Am pierdut (ca în tablouri de Dalí),
Două orașe, două fluvii și un ținut.
Dar nu’i nici un dezastru, se poate încă trăi.
– Chiar pierzându-te pe tine (vocea ta,
Un gest iubit), eu voi trăi – și n-o ascund.
Arta de-a pierde se învață zi de zi
Iar pierderea (notează asta!) devine un fel de-a fi.”
(Elizabeth Bishop, One Art)
Străveacul și alte vremi, de Olga Tokarczuk este un roman de o remarcabilă profunzime, care transcende granițele realismului magic, devoalând imaginea unei galerii impresionante de trăiri, de povești, de istorii personale și colective. O poveste despre vremi, timpi și timpuri, o carte care, deși dezvăluie optzeci de ani de istorie crudă, păstrează o muzicalitate asemănătoare cu cea a poemului One Art, de Elizabeth Bishop. Cele două opere mai au ceva în comun: uitarea – „Învăța să uite și uitarea îl alina și era un lucru mai simplu decât se aștepta vreodată. Era de-ajuns să nu se gândească o singură zi la păduri, la râu, să nu se gândească la mama lui, la Misia pieptănându-și părul castaniu, era de-ajuns să nu se gândească la casa lui și la odaia de sub streașină cu cele patru ferestre, pentru ca a doua zi aceste imagini să fie mai palide, mai estompate.” Scrierea autoarei poloneze este o reminiscență impresionantă a bine-cunoscutei opere Un veac de singurătate, de Gabriel Garcia Márquez, dar cu ceva în plus, căci pe lângă incertitudinea care domnește peste Străveac, opera surprinde fragilitatea, efemeritatea vieții și a universului în cele din urmă, dar dintr-un unghi special, și anume, din cel al infinitului, al eternității, ce par să fie mai presus de înțelegerea umană. Căutându-le pe acestea, nu ne vom putea găsi salvarea decât în moarte, asemenea moșierului Popielski.
„Dacă nu există iubire, nu suferă doar oamenii, ci și orașele.”
Zeci de povești care se întrepătrund alcătuiesc un univers în care basmul irumpe într-o lume căzută pradă tăcerii. Rafinata colecție de plăsmuiri este ascunsă cu grijă în inima unui sat, în adâncimile insondabile ale conștiinței locuitorilor acestuia, în lucruri care aparent sunt lipsite de strălucire, în vremi care sunt aduse la lumină prin intermediul unei scriituri ce dezvăluie grația, poezia, puterea vindecătoare a unor istorisiri necesare. O alegorie impresionantă despre forța distrugătoare a timpului și, în cele din urmă, o poveste despre rădăcinile fiecăruia dintre noi, despre memoria colectivă, despre cum putem rămâne profund umani într-un univers care se scufundă în apele tulburi ale unor vremi în care însăși omenirea pare lipsită de speranță și alege varianta mai simplă, uitarea:
Istoria erodează punțile dintre omenire și mitic, iar populația Străveacului este brutalizată de vremuri.
Străveacul, microuniversul în care realitatea se amestecă cu fantasmele, este măcinat de timp și de vremuri, iar în cele din urmă acesta este părăsit de toți locutorii săi, rămânând o lume care nu își mai poate găsi mântuirea decât în amintirile ce se diluează tot mai mult, în visurile ce domneau odinioară pe tărâmul lăuntric al cetățenilor săi. Miraculosul este proiectat pe fundalul unor timpuri întunecate. Războaiele, uciderea evreilor, venirea rușilor, epoca comunistă, toate aceste momente importante sunt decupate din destinele locuitorilor Străveacului, ce sunt brutalizați de istorie. Nemaiavând glasul suficient de puternic pentru a spune povești, tăcerea se insinuează lent, iar armonia originară a Străveacului devine doar o vagă amintire măcinată de timp. Olga Tokarczuk plăsmuiește din tăcere povești, readuce amintirile la viață, transformă haosul în cosmos, întunericul în lumină. Într-o pagină de istorie impresionantă care ne reamintește, încă o dată, cât de importantă este literatura.
Fantasticul este prezent în frânturi din viața fiecărui personaj: copii care la naștere își pot privi în ochi îngerul păzitor, o femeie care nu își poate găsi liniștea până când nu este iertată de lună, laptele Kloskăi care îi salvează în prezent doar pe copiii care vor muri mai apoi în război, un joc straniu care reflectă întreaga existență, un Om Rău care comite o serie de crime ce ajung să-l dezumanizeze, soldați care vin și pleacă, dar care lasă urme adânci în sufletul celorlalți etc.
„Apoi păliră lucrurile îndrăgite, după aceea chipurile persoanelor iubite, și în cele din urmă oamenii în totalitatea lor căzură pradă uitării. Dispăruseră sentimentele lui Izydor – emoții străvechi, deznădejdi, bucurii, certitudinea, spaima, mândria.”
Existența locuitorilor acestui tărâm este asemenea unui vis care se derulează la nesfârșit. Astfel prinde contur un univers, cel al scoicii în care personajele tind să se ascundă alături de cei dragi până la o anumită eliberare, iar singura lumină a acestei lumi pălește tot mai mult. Stingerea acesteia nu reprezintă doar moartea, care pentru unele personaje poate însemna chiar o salvare (moșierul Popielski), ci căderea din uman în subuman. Cetățenii Străveacului își pierd aura inocenței, săvârșind ilegalități și lucruri imorale, făcând compromisuri, uitând promisiunile pe care le-au făcut cândva, dorindu-și să parvină cu orice preț. Astfel, spațiul atât de armonios ce era odată Străveacul devine un loc devastat de aproape optzeci de ani istorie potrivnică. Trecutul se pierde, iar viitorul prinde contur în afara granițelor Străveacului, un loc ce este acum lipsit de strălucire, un târâm întunecat, pierdut în indiferența locuitorilor săi. Fantasmele populează acum ținutul, iar amintirile domnesc peste acest univers ce se destramă tot mai mult.
Romanul Olgăi Tokarczuk este „asemenea unui val care te ridică pe coama lui, te poartă tot înainte și, chiar când ești convins că o să dureze la nesfârșit, se face nevăzut. Înainte să dispară, acesta îți lasă un cadou: o cochilie” (Elif Shafak). Înăuntrul ei este păstrată istoria, eternul omenesc, viață însăși și, nu în cele din urmă, toate acele povești care au putere vindecătoare, care ne metamorfozează, conducându-ne la maturizare.
Olga Tokarczuk nu are nevoie de filosofie sau de morală pentru a exprima universul (un parazit al artei, care discută inutil universul, din disperare că nu îl poate exprima, cum spunea Cioran), filosofia și morala sunt viața însăși – ambiguă, ridicolă, sublimă, căreia îi poți da un sens, după cum poți crede și că nu are niciunul. Romanul Străveacul și alte vremi te pune în fața vieții, a poveștilor și în cele din urmă devoalează figura complexă, rafinată, simetrică și totuși lipsită de noimă a finitudinii, pe care arta o poate exprima, iar gândirea categorică doar o ucide.
Opera reflectă umanitatea așa cum se vede ea în oglinda trecutului, dar și a prezentului și transcende suferința, incertitudinea, durerea, căutându-și salvarea pe meleagurile unui tărâm în care binele este atotputernic, în care speranța nu a pierit și în care culorile nu s-au șters, ci au rămas mai vii ca niciodată datorită poveștilor, prin puterea imaginației.
„Lucrarea domnului este de-a făuri, iar lucrarea oamenilor, de-a numi.”
Romanul beneficiază de o construcție multistratificată din care se disting două niveluri: cel al realității, unde optzeci de ani de istorie prind viață, asemenea unei flori care răsare din solul tărâmului poveștilor, respectiv, cel al fantasticului, unde domnește sacrul. Cele două lumi nu sunt rupte complet una de cealaltă, ci sunt complementare. Planul sacrosanct apare chiar de la începutul romanului, atunci când Străveacul este descris cu o grijă manieristă pentru detaliu. Tărâmul este așezat în mijlocul universului, aspect care va conta mai ales în vremea jocului, iar granițele acestuia sunt păzite de patru arhangheli. Tot în această „vreme” aflăm că „lucrarea domnului este de-a făuri, iar lucrarea oamenilor, de-a numi.” Această numire ocupă un rol deosebit de important în romanul scriitoarei poloneze, care își propune mai mult decât să organizeze lumea în cvadruple, așa cum o face Izydor, sau să făurească din tăcere povești, și anume încearcă să ofere lumii întregi aceea strălucire pe care a pierdut-o, speranță și răspunsuri pentru întrebările care macină ființa umană. Șirul de povești reprezintă de fapt tabloul unor timpuri întunecate, al unor istorisiri personale, al unor trăiri profund umane care rămân fixate în mica noastră bibliotecă de fantasme memorabile. Bărbați care luptă în afara Străveacului, femei care sunt condamnate să rămână pe vecie pe meleagurile acestuia, copii, cu toții sunt prinși în plasa complicată a istoriei și zdrobiți de soartă, deși încearcă să-și găsească salvarea în lumea himerelor, o salvare care, desigur, se dovedește a fi doar o iluzie.
„Astfel, oamenii se risipă în toate colțurile lumii și ajung să se vrăjmășească. Dar păstrează amintirea a ceea ce văzuseră. Iar cel care a văzut o dată hotarele lumii, acela va resimți cel mai dureros înlănțuirea sa.”
Unul dintre cele mai importante personaje ale romanului este boierul Popielski, care pătrunde într-un joc ciudat, ce ascunde semnificații profunde despre originea lumii, despre relația dintre sacru și profan și despre teleologia universului. În acest joc, universul este alcătuit din opt cercuri sau sfere, iar sfera care alcătuiește centrul labirintului este cea mai întunecoasă și mai încurcată, numindu-se, conform altui jucător, Străveacul. „O mână cam neîndemânatică făcuse aici o săgeată cu creionul chimic și scrisese Străveacul. De ce Străveacul?” Fiecare dintre aceste sfere este de fapt un plan divin care nu reușește niciodată să se finalizeze în absolut. De exemplu, în al șaptelea univers, descendenții primilor oameni, odată ajunși la o vale de o frumusețe rară, întemeiază un oraș și construiesc un turn înalt până la cer din care se vedeau toate cele Șapte Universuri, uneori chiar și tălpile lui Dumnezeu și contururile unui șarpe imens care mânca timpul. Pentru că Dumnezeu vrea să fie lăsat în pace de locuitorii acestor văi, decide să le amestece limbile și să-i închidă pe fiecare în sinea lui. „Astfel, oamenii se risipă în toate colțurile lumii și ajung să se vrăjmășească. Dar păstrează amintirea a ceea ce văzuseră. Iar cel care a văzut o dată hotarele lumii, acela va resimți cel mai dureros înlănțuirea sa.”
Un alt personaj deosebit de important în construcția romanului este Izydor, singurul care reușește într-o anumită măsură să se salveze, să înțeleagă soarta și, în cele din urmă, lumea complicată, asemenea unui labirint, în care trăim. Destinul se arată necruțător pentru Izydor încă de la naștere, acesta suferind de hidrocefalie, mama sa, Genoveva, refuzându-l inițial. Băiatul pare să-și găsească speranța atunci când o întâlnește pe Ruta, o fetiță care locuiește în pădure alături de mama sa, Kloska, o ființă stranie. Izydor descoperă lumea alături de Ruta, dar cele mai importante sunt întrebările pe care acesta și le pune odată ce miracolul întâlnirii dintre cei doi are în sfârșit loc. De exemplu, Ruta îi arătă lui Izydor hotarele Străveacului istorisindu-i acestuia diferite povești pe care le-a auzit de la mama ei. „Tuturor li s-a părut doar. Pleacă la drum, ajung la graniță și acolo se opresc. Probabil visează că se duc mai departe, că există Kielce și Rusia. Mama mi-a arătat cândva asemenea oameni pietrificați. Stau spre drumul spre Kielce. Sunt nemișcați, au ochii deschiși și arată înfricoșător. Parc-ar fi murit. Se înapoiază, iar visele și le iau drept amintiri. Așa stau lucrurile.” Izydor nu va reuși niciodată să treacă granițele Străveacului, iar ultima voce pe care o va auzi va fi ceea a Kloskăi: „Du-te și nu te opri în nici una din lumi. Și nu te lăsa ademenit să te întorci.”
Romanul Olgăi Tokarczuk este un monument închinat umanității de umanitate, o pagină de istorie și o sublimă pledoarie pentru literatură, căci opera ne poartă pe meleagurile unui tărâm care este în aparență necunoscut pentru cititor, dar totodată extraordinar de familiar. Scriitura Olgăi Tokarczuk ia forma unei oglinzi desăvârșite, ce reflectă imensa existență. Splendoarea, candoarea, suferința, istoria, uitarea, speranța, poveștile ce ne trezesc la viață, toate acestea se unesc formând un întreg asemenea Râului Negru și Albușei. Suntem atrași în curgerea unui fluviu liniștit. E viața care trece.
*Matei Șerban este elev în clasa a X-a la Colegiul Național „Emil Racoviță” Iași.
Foto: Petronela Dumitriu
